Florin Giurcă

 

INSOLITELE MEMORII ALE UNUI CETATEAN OARECARE - Focsani 2006

Nu stiu cat la suta din cartea asta e amintire si cat e fictiune, sau in ce masura amintirea a chemat si a influentat fictiunea sau invers. Impresia generala e ca nici nu mai conteaza, la o anumita distanta in timp. Trecutul se sparge si se disipa intr-o mie de fatete si personaje diferite precum imaginile dintr-un caleidoscop. Dintre toate varstele si locurile care se perinda agitate prin memorie, copilaria si Dumitrestiul, locul unde am copilarit, se ridica insistent la suprafata. Peste toate se asterne insa un mare val de iertare si pace, pe a carui creasta inspumata se afla intelegerea rosturilor.

Fragmente din carte:

Cele trei tablouri

I si II

14 august 198...

Maine plec la mare. De cateva zile adorm inchipuindu-ma pe plaja, la Eforie Nord sau Mamaia, stand pe nisip sau intrand in apa, stand la un pahar de votca la vreo terasa… Mi-e sete de nepasare, de a nu face nimic, de trandaveala.

Aseara am fost la G., am stat mult, am vorbit despre Out of Africa ; despre R. si intrarea lui in partid, despre excursii in strainatate.

Putine lucruri imi plac asa de mult, pe lumea asta, ca marea. Val dupa val, imi uda gleznele, nisipul se surpa zgrunturos sub talpi, intinderea nemarginita ma soarbe si ma retine de la lumea asta din spatele meu, pe care-ncerc s-o uit. Aerul cu miros de alge, tipatul pescarusilor, gustul sarat al apei si culoarea ei verde-ntunecat. Lucrurile astea imi patrund prin toti porii in strafundurile fiintei, imi spala creierul.

Am crezut, la un moment dat, ca am gasit in G. confidentul acela intelegator si iertator, pe umarul caruia sa plang. Sa-i spun : uite ce lucruri importante si esentiale mi s-au intamplat, ce adevaruri fundametale am descoperit, uite si vezi si minuneaza-te. Si ma compatimeste. Am fost tentat sa-mi dau drumul la gura dar nu, nu am avut timp. Si nici curaj. Pe balansoar ma leganam cu un album de reproduceri in mana, muzeul Ermitaj, caci el a fost la Leningrad. Ma uit si nu-mi vine sa cred, cat de frumoase sunt picturile.

-Imi place Van Gogh, ii zic (oare de ce ? Ce gasesc asa frumos la tablourile alea sperioase, zgariate, la figurile alea colturoase si stalcite ? ).

Mi-ar fi placut sa pictez. Acum e prea tarziu ca s-o mai iau iarasi de la zero, dar cand eram la liceu incepusem bine. Proful de istorie, un ciudat, mi-a facut odata cadou niste tuburi de vopsea tempera in ulei si niste pensule, si-acum le mai am pe undeva. Trei tablouri am facut, pe scandura. Da, da, pe scandura, nu pe lemn cum se spune. Pe scandura de brad rindeluita de taica-meu. Am pictat un nuc, un brad si o compozitie abstracta. Fiecare dintre ele isi are povestea lui, si mi-o aduc aminte cu nostalgie cand ma duc la Dumitresti si le privesc.

Bradul l-am pictat in cantonament la cantonul silvic Jitia. Am stat o saptamana izolat acolo cu ibric si cafea si sculele de pictat. Mi-am facut mancare singur, mi-am spalat singur vasele. Am fost un Robinson Crusoe la munte. M-am suit intr-o zi pe o culme din apropiere si am pictat pe scandura un brad singuratic, profilat pe un cer de furtuna. A iesit un tablou foarte sumbru, din cauza ca mi se terminase culoarea alba. Dar arata bine, il am si acum in camera, pe perete.

Compozitia abstracta e o coproductie de doi autori : eu si cu varul D. de la Constanta. Aveam o scandura mai mare si mai lata (toate astea se intamplau intr-o vacanta de vara, cand la Baba din spatele casei veneau elevii de liceu sa-i mediteze prof. Balica la matematica pentru bacalaureat) si mai aveam si o chitara dezacordata cu corzile mereu ferfenita si zdrentuite. Faceam o harmalaie groaznica la instrument in timp ce zbieram cat ne tinea gura pe versurile lui Cosbuc la pasa vine un arab… e.t.c. si tot hazul era cand ajungeam la rolul pashei care zicea o mie de techini, primesti ? , caci aici ne ingrosam vocea si ziceam replica din strafundul pieptului si pe coarda cea mai groasa , rar si apasat dupa care ne tavaleam pe jos de ras.

O-mie-de-te-chini-pri-mesti ? Pe coarda de bas, nu-i asa ca e misto ?

Dupa ce am ragusit cantand ne-am apucat sa pictam si am pictat un rocker ( atunci nu se zicea rocker, nu stiu cum se zicea), era de fapt un hipiot, avea parul galben si cret, ca o papadie, si mustata subtirica incovoiata, tot galbena, nasul drept si ochii albastri, un fel de Jimmy Hendrix scandinav privind inocent si visator intr-o parte. Numai capul l-am pictat, sub el am facut o chitara si in rest niste treburi non-figurative, pete de culoare si linii intortcheate, ca niste matze de gaina. Frumos lucru, l-am pus in biblioteca.

-Si celalalt ? cel cu nucul ?

-E o poveste mai lunga, trebuie sa plec, maine ma scol de dimineata la patru, plec la mare, i-am zis.

III
1 iulie, dar parca anul urmator (1988)

Intr-una din duminicile trecute am fost cu baietii la Dumitresti- vorbesc de Romeo, George si Costica. Am fost sa culegem cirese pe coasta dealului de peste garla – in Dos, cum se spune pe aici. Cataratul in pom, cu precautii, pe crengile cele mai de jos. Ciresele mici, acre, patate de ciuperca. Iarba inalta pana la brau, plina de lacuste, maracini, urzici. Ma simteam un pic mai bine (eram pe la inceputul bolii) dar aveam o stare de nervozitate pe care mi-o descarcam uneori pe copii (ai vecinei, ai lui George). De ce eram nervos ? Ma nelinistea brusca mea imbolnavire, pe care atunci o puneam pe seama unei nobisnuite – la mine – alergii la polen. Ma enerva disconfortul generat de nasul mereu infundat, umezeala din aer si faptul ca nu ploua, ma enervau copiii vecinei si faptul ca trebuia sa ma prefac bine dispus fata de musafiri. Noroc ca ei nu-mi dau atentie, nu sunt suspiciosi.

De catva timp, intalnirile saptamanale cu George, Romeo si Costica discutand filozofie, arta si religie. Primitivii si morala lor. Un fel de a ne afla in treaba. La Romeo am vazut pe video si Ultimul imparat, cu O’Toole, dar nu am putut sa stau pana la sfarsit din cauza nasului infundat si a caldurii sufocante din apartamentul de la ultimul etaj. Imparatul Chinei, stapanul celor 1000 de ani. Fiul cerului. Aiurez, fir-as...

-Mi-ai ramas dator cu povestea ultimului tablou, acela cu nucul.

-Aa, tabloul cu nucul… Cred ca eram printr-a opta, cand m-a pocnit asa dintr-odata necesitatea de a face un ierbar. Stii tu, cand imi vine mine cate-odata o idee fixa, ca de exemplu dupa ce-am intrat eu in serviciu la fabrica la matrite si ma uitam asa la frumusete de carti de fizica si chimie cumparate in facultate si ramase nefolosite si m-am apucat sa studiez chimia generala a lu Nenitescu, imi placeau asa de mult orbitalii ca citeam seara inainte de culcare, mai ales chestia cu nivelele energetice si modelul lui Bohr, imi place cum suna : B o o o h h r r r r ! Dar nu m-am oprit la chimie, am luat volumele de fizica Barcklay, fizica teoretica, universitara, si am inceput sa citesc metodic, cu notite si conspecte ; noaptea citeam si ziua comentam cu Paulica (care a emigrat mai tarziu in Israel), alt sonat, care si el citea tot fizica, nu stiu de ce, eu n-am inteles niciodata ce-l apucase. Mai pe urma m-am plictisit si am lasat-o mai moale, dar nu m-a apostrofat nimeni, si ca drept ispasire m-am apucat sa invat limba latina. Ajunsesem destul de departe, stiam destul de bine vreo sapte din cele circa unsprezece declinari, cand am lasat si latina deoparte, asa brusc.

Cum iti spuneam, imi vine mie cateodata o idee mai naspa si ma tin de ea, atunci a fost cu ierbarul. Dar nu ierbar, ci Ierbar, cu I mare. Adica stiintific, metodic si sistematic. Aveam un atlas botanic, stii tu, cum e ala zoologic cu animale, numai ca asta era la fel dar cu plante. Puse pe familii, genuri, increngaturi, specii. Cu denumiri in latineste, cu poze si cu descrieri : ce fel de frunze are, ce fel de flori, unde exista si asa mai departe.

Normal, m-am lovit de notiuni : petiol, inflorescenta, dicotiledonat… Stiai ce legatura e intre ceapa si zambila ? Sunt liliacee, sunt din aceeasi familie. Dar intre rosie si cartof si matraguna ? Si ele sunt in familie, sunt solanacee. Stiam multe, acum le-am mai uitat. Aveam un ochi expert, mergeam prin coclauri si gaseam cate o buruiana (altfel, modesta) si exclamam : tii, uite o Procinonum Cuneiforma, ce-am mai cautat-o ! Le luam cu grija, cu rizomi si bulbi, cu seminte si samburi si le puneam la presat intre foi de ziar, la umbra. Cand se uscau, le lipeam pe foi A4, pe care le bagam in plicuri speciale, cate un plic pentru fiecare familie. Scriam cu litere italice, cu caractere de tipar, citet, denumirea plantei si apartenenta ei la sistematica regnului vegetal.

Asa m-am distrat doua veri, iar cand mi s-a luat de asta am ramas totusi cu gustul plimbarii in natura si al imortalizarii ei pe suport de hartie. Pictura si fotografie, adica. Ca sa fiu mai scurt, am pictat un nuc.

Accesări: 1422

Pentru a comenta trebuie să vă logați