Valea lui Ion

De mulți ani, pașii unora dintre noi rătăcesc hai-hui prin locuri banale fără să stârnească în mintea noastră vreun sentiment, o tresărire. Și de ce ar stârni așa ceva locurile prin care pășim, poienile pe care le admirăm indiferent cum se numesc?. Așa le știm dintotdeauna, cu numele lor ce pentru noi nu înseamnă mai mult decât un nume. V-ați întrebat vreodată , totuși, de unde vin aceste nume ale locurilor?. Puțini dintre noi facem acest lucru și atunci când o facem, de obicei nu primim răspuns. Cei care ne puteau spune despre locurile și poveștile lor au devenit de mult timp ei înșiși poveste, acum nemairămânându-ne decât să ne întrebăm în zadar fără a primi răspuns.

Oare ce întâmplări petrecute în negura timpului și-au lăsat numele pe aceste locuri?. Ce a impresionat atât de mult conștiința populară încât aceste toponime să se păstreze uneori chiar sute de ani?

,,Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi și-ți trebuie un dram de iubire ca s-o înțelegi”. Iorga, N. – Revelații toponimice pentru istoria neștiută a românilor, București, 1941.)

Cuvinte spuse de Iorga, universal valabile, dar numai cei ce știu să asculte pot descifra povestea locurilor pe unde pașii îi poartă.

Cu o istorie veche de peste 500 de ani, Dumitreștii nu duc lipsă de asemenea locuri pline de semnificație și locurile sunt multe chiar dacă nu ne dăm seama. Și fiecare loc are povestea lui, necunoscută multora și care încet, încet dispare în neantul indiferenței noastre.

Un astfel de loc este și „Valea lui Ion” , un loc ce ascunde o poveste tragică, petrecută cu mult timp în urmă, poveste peste care se așterne încet uitarea.

Situată în partea de sud a comunei, la aproximativ doi kilometri în aval de podul de fier peste Râmnic, Valea lui Ion se arată privitorului cu un peisaj sălbatic și dezolant, plin de alunecări de teren mai ales în partea de contact cu lunca Râmnicului. Și totuși, povestea acestui loc se identifică cu o parte din istoria Dumitreștilor, istorie nescrisă în cuvinte, dar care se păstrează din generație în generație prin denumirea locului.

Demult, în 1813, când domnitor al țării Românești era Ioan Gheorghe Caragea , unul dintre mulții domnitori fanarioți pe care i-a avut Țara Românescă, epidemia de ciumă a lovit Bucureștiul. Această epidemie, cunoscută și sub numele de „Ciuma lui Caragea” s-a răspândit repede în întreaga țară și, cum era de așteptat, nici Dumitreștiul n-a fost ocolit. După unii cronicari, ciuma ar fi făcut în jur de 90 de mii de victime în întreaga țară. Câte victime au fost la Dumitrești nu există nicăieri scris mai ales că arhiva locala a dispărut în urmă cu aproape o sută de ani. Cert este că Dumitreștiul a fost lovit de ciumă și au fost și victime.

Pentru a preveni răspândirea bolii, autoritățile locale au hotărât ca „ciumații” să fie izolați într-un loc departe de satele locuite. Astfel, pe platoul ce străjuiește Valea lui Ion în partea de nord, a fost înființat un „lazaret”  (LAZARÉT s.n. Loc izolat pentru persoane presupuse a fi contaminate de o boală contagioasă; loc de carantină. Pl. -te. / cf. fr. lazaret, it. lazzaretto]) unde erau izolați bolnavii și îngropați după ce treceau la cele.

Distanța destul de mare de sat și circulația curenților de aer în lungul râului a făcut ca acest loc să fie ales pentru izolarea bolnavilor.

După cum a consemnat istoria, nu toți oamenii se îmbolnăveau de ciumă, unii dintre ei fiind pur și simplu imuni la această boală. Acești oameni, cioclii după cum li se spuneau, erau folosiți pentru a strânge bolnavii și pentru ai îngropa. Și la Dumitrești exista un asemenea cioclu imun la boală. Îl chema Ion și treaba lui era să adune bolnavii de ciumă din sate și să-i ducă în lazaretul din actuala vale ce-i poartă numele. Acolo, după ce mureau, Ion lua cadavrele și le arunca în râpa din apropierea platoului după care le acoperea cu pământ.

Își ducea traiul singur printre cei bolnavi, ascultându-le vaietele zi și noapte, în sat nemaifiind primit.

Se spune că rudele celor bolnavi, duceau mâncare până într-un anumit loc din apropiere și îl strigau pe Ion, spunându-i cărui bolnav să o dea. Alteori, bolnavii, se târau până la marginea platoului și strigau spre sat rudele care-i abandonaseră. Și strigătele lor pluteau peste apa Râmnicului auzindu-se până în Bicești.

A trecut ciuma, au dispărut toți bolnavii, dar Ion a rămas să locuiască acolo, în sat nemaigăsindu-și locul. Și acolo și-a dus Ion traiul mulți ani până s-a alăturat celor pe care cu mâinile lui îi îngropase cu ani în urmă. Timpul a trecut și numele locului a rămas să dăinuie peste veacuri puțini oameni știindu-i adevărata poveste.

Pășeam de curând prin iarba crudă și verde ce ascundea dincolo de privirile mele suferințele atâtor nefericiți loviți de crunta boală la inceput de secol nouăsprezece. Și fiecare foșnet al ierbii era parcă un vaiet de demult ce se amesteca cu șușurul apei ce curgea printre pietre în apropiere.

Accesări: 1792

Comentarii   

#1 anabentea 26-04-2010 11:41
Foarte frumos, interesant, educativ chiar. Felicitari Marianx !
#2 Marius 26-04-2010 13:39
frumos frumos!
#3 Dan Udatu 26-04-2010 18:56
exceptional.
#4 Tanasescu Ciprian-Gabriel 26-04-2010 21:52
Foarte frumos. Chiar ai talent
#5 chirac 26-04-2010 23:56
Bine scris. Sper că tolba-ți este plină cu astfel de povești, cronicarule!
#6 Laurentiu 28-04-2010 19:53
Pana acum cativa ani, a mai trait o baba aici in Valea lui Ion! Cum ii zicea Mariane?
#7 marianx 28-04-2010 22:15
Marita o chema din cate imi amintesc. Am trecut in urma cu doua saptamani pe acolo. N-au mai ramas decat niste bolovani pe ju[censored]te acoperiti cu pamantul din peretii de nuiele ai casei. Atat. Peste cativa ani nu se va mai cunoste nimic.

Pentru a comenta trebuie să vă logați