Sălbatica Vale a Motnăului

Soarele dogorea puternic pe bolta senină ca sticla. Niciun nor prin apropiere cu toate că ne-am fi dorit. Mergem cu pas întins prin praful drumului de pe Valea Motnăului, eu și încă patru persoane ce formăm grupul. Caldura ne sufocă, dar doza noastra de nebunie e și mai mare. Scopul nostru e să ajungem la fântâna cu apă bună pentru stomac, fântână aflată undeva pe Motnăul Puturos. Curiozitatea de a vedea și gusta această apă m-a împins să fac acest drum pentru a doua oară în acest an. La prima excursie am trecut pe lângă fântână fără să știm că există ân acel loc. Părăsite de aproape zece ani, locurile revin încet la sălbăticie, fântâna fiind ascunsă undeva printre arbuștii de la marginea fostului drum.

Știam că drumul este foarte anevoios. O simțisem pe propria piele cu câteva săptămâni înainte. Am privit apa râului, destul de limpede, ce curgea peste huma vineție cu regretul că linia ferată existentă pe aici în urmă cu o sută de ani nu mai există. Ce frumos ar fi fost acum pe platforma unei „Mocănițe”, la umbră, admirând sălbăticia existentă de jur-împrejur. Dar calea ferată nu mai este. De abia se mai cunoaște în câteva locuri, prin sat, că a trecut pe aici. Oare ce blestem s-a abătut peste comuna aceasta? Nimic nu mai amintește de frumosul Târg al Dumitreștilor de la început de secol XX.

În anul 1903 a fost construită prima cale ferată din zonă în lungime de 13,5 km ce lega Motnăul de Chiojdeni, proprietar Alexandru Marghiloman, fostul prim-ministru din timpul primului război mondial.

Vastele suprafețe cu pădure au început să fie exploatate sistematic, fabrica de cherestea de pe Podul Dumitreștilor (Chiojdeni) dând un important avânt acestei îndeletniciri. După realizarea legăturii cu Râmnicu Sărat în anii 1909-1910 nimic parcă nu mai stătea în calea dezvoltării acestei zone. Și așa a și fost. Însă războiul avea să curme brusc acest avânt al dezvoltării.

Pe unele hărți și în unele cărți, calea ferată străbătea văile Motnăului până la Nereju, ca apoi să se unească cu linia ce ducea la Comandău, în Covasna. Oare ce n-ar fi dat acum turiștii străini să faca o călătorie cu Mocănița de la Râmnicu Sărat până în cealaltă parte a munților, în Covasna? Dar cum la noi nu mai este, străinii se îndreaptă spre Valea Vișeului sau la Moldovița unde încă mai circulă asemenea trenulețe cu aburi. Păcat. Ar fi fost frumos să fie și la noi...

Am lăsat ultima casă în urmă mergând vioi, cu rucsacul în spate. E destul de greu. Bidonul cu apă este indispensabil pe o asemenea caldură. Prefer să-l duc eu. Așa pot bea apa mai multă și pe săturate. Curios, drumul a fost reparat cu buldozerul în urmă cu câteva zile. Cei care exploatează acum pădurile nu se ridică nici pe departe la nivelul celor din urmă cu un veac. Atunci au construit o cale ferată. Acum, abia au râcâit prin țărâna uscată.

Alături, Motnăul curge lin prin albia îngustă, din când în când prăvălindu-se peste câte un baraj din piatră, construit pentru a-l liniști atunci când se înfurie și își învolbură apele.

Caut umbra de pe marginea drumului. O găsesc cu greu. Ne apropiem de barajul de la confluența cu Vulturul. De aici se alimentează cu apă Dumitreștiul. Vulturul aduce ape tulburi. Din această cauză, la fiecare ploaie, alimentarea cu apă se întrerupe. Mă întreb de ce n-au facut barajul mai sus cu o sută de metri pentru a capta numai apa limpede a Motnaului. Probabil, cei ce au condus destinele comunei când s-a construit barajul ar trebui să dea explicații.

De aici facem la dreapta spre Groapa Teiului. Îl întreb pe Nea Vasile, ghidul nostru, de ce ii spune „Groapa Teiului”. Nu știe nici el. Drumul decurge fără incidente. Doar soarele ne face probleme. Razele lui ne sufocă și apa este pe terminate. În apropierea drumului ce pornește spre Ra?cu?a a avut loc o aluneare de teren ce a afectat drumul. O Dacie papuc, plină cu lemne, este abandonată în mocirla din mijlocul drumului. Curată nebunie să incerci să treci pe acolo cu mașina plină.

Lăsăm în urmă fântâna de la Groapa Teiului și cotim spre stânga. Aici, un perete de stâncă așezat în calea apelor, a deviat râul forțându-l să facă un cot cu unchi foarte închis. La fel ca și în alte părți, și aici, imaginația populară nu are margini. Peretele de stâncă are o poveste. O poveste legată de vremurile când aceste meleaguri erau populate de urieși.

La fel ca în legendele despre „Pietrele Fetei” de la Vintileasca și aici avem de-a face cu doi copii de urieși. Cică, demult tare, pe vremea când doar urieșii îndrâzneau să calce prin aceste locuri sălbatice, doi copii se jucau pe apa Motnâului construind baraje cu bucăți de stâncă. Tot jucându-se ei prin apa ce nu le ajungea nici până la glezne, un gând le-a trecut prin minte. Ce-ar fi dacă ar devia apa Motnăului spre Lastuni? Zis și făcut. Au pornit pe râu la vale și aici, la Groapa Teiului, s-au oprit. Au început să adune pietre și când grămada a fost destul de mare au început să zidească. În spatele barajului, apa se strângea formând un lac din ce în ce mai mare. Tot construind, n-au băgat de seamă că se apropie seara. Când soarele a dispărut de cealaltă parte a munților, s-au auzit strigați de către mama lor. Erau chemați la masă. Barajul nu fusese ridicat decât pe jumătate. Au plecat cu gândul să se întoarcă a doua zi și să continuie treaba. Însă, în noaptea respectivă, cerurile s-au învolburat și s-a pornit o vijelie de se cutremurau munții. Baierile cerului s-au desfăcut și potop de apă s-a prăvălit peste munți și peste văi. Apele Motnăului s-au umflat și au crescut mai mari ca niciodată. Păduri întregi erau târâte de puhoaiele furioase ce coborau prin albia îngustă. Când apele au ajuns la Groapa Teiului s-au năpustit cu putere asupra barajului ridicat de cei doi copii. În câteva clipe zidul a fost spulberat, din el ramânând doar o parte. Visul celor doi copii de a devia Motnăul spre satul Lăstuni s-a spulberat, apa continuându-și drumul prin vechea albie până în zilele noastre.

Și azi se observă pietrele puse una peste alta sub forma unui zid construit parcă de mână omenească. Asemănarea cu legenda Pietrelor Feței nu este întâmplătoare. În ambele este vorba despre doi copii care se jucau cu pietre. Ambele întâmplări s-au petrecut pe vremea când lumea aparținea urieșilor, mai ales zonele de munte. Să fi fost vorba și aici de aceeași copii? Posibil dacă ne gândim cât de aproape este locul de Vintileasca. Pentru niște copii de urieși ar fi fost o nimica toată să străbată câteva dealuri pentru a găsi locuri de joacă.

Nu departe de aici drumul se înfundă. Alunecările de teren și apele învolburate au distrus drumul părăsit și neîngrijit de aproape zece ani. Prin unele locuri a mai rămas doar o potecă pe care pășim cu atenție. Îngrămădiri de stânci blochează drumul obligându-ne să facem slalom printre ele. Și fundul albiei s-a schimbat. Apa nu mai curge pe humă. Locul ei este luat de stânca masivă. Traversăm de mai multe ori apa și ne cățărăm printre bolovanii uriași. Până anul acesta n-am crezut că atât de aproape de noi se află asemenea peisaje sălbatice. Probabil că în urmă cu câteva decenii era cu totul altfel. Zeci de camioane încărcate cu bușteni stârneau praful pe aici zilnic. Cam de zece ani de când drumul s-a rupt, doar piciorul omenesc mai trece printre tufele ce au început să cotropească și porțiunile ce au mai rămas din drum.

Ne apropiem de pârâul Pienoiului. Din hățișul din partea dreapta se aude un foșnet ce ne face să tresărim. Doi pui de urs ce se ospătau cu fragi s-au speriat de prezența noastră și acum încercau să urce prin mărăcini spre pădure. Încerc să scot aparatul foto. De emoție mă încurc în fermoarul rucsacului. Pierd secunde prețioase și când aparatul este în sfârșit deschis, ursuleții dispar în pădure. Este prima dată când văd urși sălbatici prin Dumitrești.

Pășim cu teamă printre ierburile mari. Ursoaica poate apărea în orice clipă și nu cred că cineva ar dori să o întâlnească, nici măcar de dragul unei fotografii reușite. Suntem conștienți în ce pericol ne aflăm, dar sperăm să fie ocupată cu alte probleme.

La „corabie”, ghidul nostru ne spune că drumul era cândva pe partea cealaltă a râului din cauza stâncilor uriașe de aici. Un vârf de stâncă se ridică întocmai ca o provă de corabie între drum și apa limpede a râului. De mai bine de cinci sute de metri drumul este ca și inexistent. Suntem nevoiți să traversăm. Versanții ambelor dealuri s-au prăvălit ?n albie, copaci cu dimensiuni impresionante form?nd un talme?-balme? de nedescris (TÁLMEă-BÁLMEă  s.n. (Fam.) Amestec confuz, îngrămădire dezordonată din care nu se mai poate înțelege sau alege nimic. – Et. nec. Sursa: DEX).

Ajungem la locul numit „Pișătoarea”. Un prag de stâncă traversează albia râului formând o cascadă mică peste care apa trece furioasă. Nea Vasile ne spune că acolo a existat cândva un fierăstrău ce folosea forța apei. Acum nu se mai cunoaște nimic. Doar stânca masivă roasă de trecerea apei. S-a dus și forfota ce insoșea toate acele activități. Rar mai calcă picior de om pe aici.

Părăsim malul stâng și urcăm printre tufele crescute pe pământul proaspăt dislocat. Traversăm alunecarea de teren și intrăm în pădure la poalele dealului Piatra Rusului. Este umbră și răcoare aici. Ajungem la confluența Bolovanului cu celalalt Motnău ce vine dinspre Saramura. Coborâm printr-o pădure de brusturi uriași așa cum n-am mai văzut niciodată. Ating peste un metru și jumătate în înălțime. Trecem repede că nu știm ce lighioane își au lăcașul prin această mare verde. În fața noastră se arată cantonul silvic aflat acum în părăsire. La vizita precedentă i-am studiat toate încăperile. Românii, oameni strângători, au demolat sobele și au furat geamurile. Câteva paturi stau aruncate printre cărămizi. Încă se ține bine clădirea și, cu puțin efort, ar putea fi amenajată ca și cabană turistică. Desigur, transportul materialelor ar fi o problemă. În aval, peste un kilometru de drum a dispărut și cu greu va mai putea fi refăcut vreodată, dar nu se știe.

Pornim în sus pe Bolovanul. Aici, drumul este în stare foarte bună, doar la un capăt de pod fiind surpat pe jumătate. Trecem de Valea Neagră spre stânga pe Motnăul Puturos. Numele vine de la mirosul înțepător de sulf de la izvoarele din zonă. Nea Vasile îmi arată locul unde în urmă cu peste patruzeci de ani existau amenajate băi pentru tratament. Îmi arată locul unde exista o cabană pentru cei veniți la tratament. Prin anii 70, când s-a construit drumul pentru exploatare, cabana a fost demolată fără să se mai ridice altceva în loc. Au dispărut și bazinele unde se strângea apa sulfuroasă. Azi, doar o baltă mai amintește că au existat cândva și că Dumitreștiul avea un potențial balnear deosebit. Ghidul ne arată unde era încălzită apa în cazane de fier și apoi turnată în căzi de lemn. Oamenii erau transportați cu căruța până aici, pe drum de pădure. Posibil ca pe vremea căii ferate să fi venit cu trenul până la canton și de acolo cu căruța până la băi. Poestește Nea Vasile că veneau destule persoane la tratament trimise de doctori semn că erau recunoscute proprietățile curative ale apei sulfuroase de aici. Întotdeauna exista cineva aici care avea grijă de cabană și de restul lucrurilor. Odată cu începera exploatării pădurilor în această zonă, orice urmă ce amintea de băile de pe Motnău a fost ștearsă, interesul dezvoltării socialiste al conducătorilor locali cufundându-se în jocuri meschine de a strica tot ce a fost bun în această localitate.

În câteva locuri, la marginea albiei, câteva izvoare cu apă neagră-albăstrie își fac loc printre pietrele ce lucesc din cauza sulfului. Mirosul înțepător ne însoțeste peste o sută de metri în amonte. Oare azi nimeni nu mai este interesat de proprietățile acestei ape? Nu cred. O mediatizare bună și un proiect poate ar scoate din anonimat această zonă. Ar trebui ca cineva să ducă la analize apa pentru a se cunoaște în amănunt proprietățile ei și pentru ce tratamente ar trebui recomandată.

Trec mai departe cu regretul că nu voi apuca ziua când aici va fi o stațiune balneară. La nici trei sute de metri ne oprim. Nea Vasile ne anunță că am ajuns la fântâna cu apă miraculoasă. Luăm o pauză de odihnă și ne răcorim fețele în apa recea râului.

La marginea drumului, la baza unui perete de stâncă, acoperită cu frunze uscate, se afla fântânița căutată. Începem treaba și curățăm de frunze scobitura din malul stâncos. Apa rece ca gheața ne amorțește degetele. Apa izvorăște din câteva crăpături ale stâncii, limpede și rece. Adunăm pietre și amenajăm malurilesă nu mai cadă pământ și frunze, după care ne așezăm la masă. Cum apa din bidoane se terminase demult am băut direct din râu. E bună apa. Se simt chiar ceva substanțe minerale întocmai ca la apa carbogazoasă. Suntem curioși să gustăm apa din fântâna despre care se spune că ar fi bună pentru stomac. Așteptăm să se limpezească și umplem bidoanele. Gust. Are gust sărat și se mai simt și alte substanțe neidentificabile. Dacă n-au murit cei ce se tratau în trecut cu ea, n-o să mor nici eu.

Nu are rost să mai mergem în amonte. Am fost la expediția precedentă. Drumul urcă printr-un peisaj extraordinar încă câțiva kilometri. Acolo, în ultima rampă, sute de bușteni și stive de lemne gata tăiate au rămas abandonate cu aproapte zece ani în urmă. În rest, doar liniștea pădurii și zgomotele animalelor sălbatice. Nimic nu mai deranjează acum revenirea la sălbăticie a acestei zone. Doar din când în când, niște nebuni ca noi, se vor încumeta să pornească să redescopere frumusețile neștiute ale Dumitreștiului.

Accesări: 2017

Comentarii   

#1 chirac 20-06-2010 15:15
În continuare te dovedești un connaisseur al ținutului râmnicean. Deja te invidiez, camarade. Dar, ca vicepreședinte al Plaiului, trebuie să ții sus ștacheta. Continu
#2 Chiriac Ciprian 21-06-2010 08:22
da ....mergi pe acolo ....!!!!!
#3 anabentea 21-06-2010 22:14
Parca as citi din Calistrat Hogas " pe drumuri de munte" ! foarte frumos scris! astept un semn la o urmatoare expeditie! :-)
#4 dumdorin 22-06-2010 09:55
Ceea ce faci tu prin aceste articole se numeste promovare. Pe mine mai facut sa-mi doresc sa ajung in vara asta pe acolo. Multumesc.
#5 dumdorin 22-06-2010 09:56
O harta a expeditiei voastre ar fi de mare folos!
#6 marianx 22-06-2010 17:36
O sa vina si harta. Timpul este problema si celelalte treburi "domestice"

Pentru a comenta trebuie să vă logați