Poezia tinereții

Ajunsă acasă, Aurelia se trânti în pat, îşi puse mâinile pe ochi şi începu să plângă amar, așa cum plâng oamenii, nu de dor sau jale, ci când sunt plini de frustrare, lacrimile fiind însoţite de scântece uşoare şi de convulsii ale corpului. Până atunci, rămăsese neclintită, cu o inexpresivitate imbatabilă pe chip. A stat în pat cu faţa în jos zece minute, apoi, însoţită de aceaşi înexpresivitate, se ridică, singurele reminiscenţe ale scenei de mai devreme fiind doar lacrimile ce curgeau încă.

Războiul era motivul, unul dintre motivele pentru care era supărată: tatăl ei a luptat contra ruşilor. Avea o poză cu el într-o uniformă noua. Îi stătea bine, fiind înalt şi bine structurat. Atât ştia fata despre el.

Multe din cele întâmplate le ştia din poveştile pe care mama le spunea seara la gura sobei, nu-şi cunoscuse tatăl, ştia doar că a ţinut-o în braţe când a venit de pe front prima dată într-o permisie, era mică, dar este una dintre cele mai vechi amintiri ale ei, un bărbat îmbrăcat în haină militară cu mantaua pe deasupra şi un guler așa ca un rever, a luat-o în braţe şi stătea lipită pe pieptul lui chiar pe mâna stângă.

Plânsul a ajutat-o pe Aurelia să se mai liniştească, ieşi din casă şi nu reușea să scape de obsesia secretului pe care mama ei îl tăinuia cu grijă în fânărie. Se uită cu grija în stânga şi-n dreapta să n-o vadă ochi iscoditori. Cu paşi uşori se îndreptă spre locul ascunzătorii.

Zilele trecute, din întâmplare a văzut cum  ascunde cu grijă un obiect sub un strat de paie într-un loc ferit de umezeală. Cu mânile goale dă la o parte stratul de fâneaţa care lasă descoperită o carte, a ridicat-o cu grijă ca pe o comoară, a întors-o pe toate feţele oprinde-se să-i citeasca titlul, „Drumuri de sânge. De la Prut , la Odesă” scrisă de Gheorghe Pâslaru. Atunci nu ştia că acea carte este un omagiu adus ostaşilor români căzuţi pe frontul rusesc, cartea era interzisă de comunişti pentru că zugrăvea cu date, fapte şi sacrificii umane momente din lupta românilor în alianţa cu Germania împotriva ruşilor. Asta era şi motivul pentru care Safta o ţinea tăinuită așa de bine.

Mama ei a crescut-o cum a putut mai bine, a fost şi mamă şi tată, o iubea şi întodeauna a făcut eforturi supraomeneşti să-i ofere tot ce avea nevoie, dar de multe ori duritatea cu care a fost crescută te ducea cu gândul la disciplină din cazărmile armatei, notele mai puţin bune, în sistemul rusesc de notare, 3 sau 4 îţi puteau aduce o mamă zdravănă de bătaie şi lipsa mesei din ziua respectivă. Îşi  dorea din tot sufletul echilibrul pe care numai un bărbat reuşea să-l aducă într-o casă.

Ştia foarte bine cum a început totul, respira şi trăia din poveştile astea.

Mama ei nu făcea parte dintr-o familie bogată din sat, era una din ficele lui Panait şi a Smarandei  Bucureşteanu. Săfica a rămas cu numele neschimbat după căsătorie, întâmplarea a făcut ca numele de familie a viitorului ei soț să fie tot Bucureşteanu.

Smaranda Bucureşteanu rămăsese văduvă de tânără, şoţul ei Panait de frica primului război mondial  s-a urcat într-o sălcie, când era la strâns de lemne şi şi-a tăiat degetul arătător de la mâna dreapta să nu-l poată folosi pe trăgaciul armei. Dar soarta este soartă şi moartea nu o poţi păcăli pentru că în acelaşi an a murit de tifos.

Nici înainte Smaranda nu avuse o viaţa bună, faptul că era una din fetele Crucenilor şi fusese luată de nevastă pentru averea pe care trebuia s-o aducă cu zestrea ei îi făcu zile fripte, pentru că zestrea nu a fost pe măsura aşteptărilor lui. Panaiat în plus era un mare iubitor de femei şi de nenumărate ori se ridica în miez de noapte de lângă nevastă şi se ducea să se distreze cu amantele care-l aşteptau cu plăcinte şi smântână.

După moartea soţului a rămas singură  cu o droaie de copii. Mihalache era cel mai mare şi singurul băiat al familiei, cele trei  fete Tudora, Petrica şi Safta, alinarea şi sprijinul familiei. Munceau din greu pentru traiul cel de toate zilele, Mihalache era priceput la toate şi avea o minte sclipitoare, construia tot felul de maşinării să-i uşureze munca, iar când trebuia mânuia sula de cizmar şi tăvile de brutar ca nimeni altul.

Tudora era cuminte şi muncitoare, cu frică de Dumnezeu şi îşi  iubea mama ca pe o zeiţă. Fericirea ei stătea doar în fericirea şi sănătatea celor dragi. Cultul pentru mama ei Smaranda n-o să apună niciodată, nici după moartea acesteia, în zilele călduroase de vară în chilerul răcoros, stătea în genunchi ore în şir rugându-se şi plângând pentru cei vii şi cei morţi.

Petrica era făcută din alt aluat, frumoasă, elegantă şi independentă. Fuge din casa părintească cu un bărbat pus pe aventuri. A plecat doar cu hainele de pe ea şi cu un șal lăsat pe umeri la locul de întânire cu iubitul. Totul a fost trăit cu intensitate, înflăcărată şi transpirată bea apă rece şi face aprindere la plămâni.

Moare mai târziu de tânără. În urma relaţiei rămâne un copil şi îl ia de crescut soţia lui Mihalache, dar moare şi el mai târziu din cauza neglijenţei.

Safta era ageră şi îi plăcea să înveţe tot ce era nou şi fură deprinderi boiereşti de la familiile înstărite. A deprins meştesugul croitoriei, cumpăra în mare secret cele mai frumoase şi la modă materiale iar în zilele de sărbătoare era cea mai bine  îmbrăcată fată din Dumitreşti. Tot ea era cea care aducea bani familiei din croitorie într-o vreme când banul avea mare valoare.

Dumitreştiul nu este cine ştie ce târg cu pretenţie de oraş, doar un sat aşezat pe albia râului Râmnicul Sărat, între două dealuri, acolo unde îmbinarea dintre ele dau naştere unui râu cristalin cu apă sărată ,un loc parcă ţinut de Dumenzeu în căușul palmei, nu poţi să-i aduci multe laude, dar dacă-l vezi te îndrăgosteşti de el şi îți rămâne veşnic în minte.

În acele vremuri fiecare îşi ştia poziţia socială şi niciodată boierii nu se amestecau cu ţăranii, Safta făcea parte dintr-o familie de mijloc şi a fost îndrăgită şi preţuită imediat de fetele părintelui Gheorghe, o familie deosebită de intelectuali, de unde a învăţat să vorbească şi să se comporte, în scurt timp a devenit cea mai iscusită croitoreasă din sat.

Toată protipendada din Dumitreşti îşi croia rochiile la ea, era frumoasă, isteaţă şi iscusită, mulţi băieţi din sat o curtau, dar ea avea ochi numai pentru unul singur, Bucureşteanu Neculai, un bărbat zvelt cu trăsături frumoase, privirea pătrunzătoare, puternică, nu-l puteai privi în ochii de vulture, dar cu un suflet mare, plin de bunătate.

Îl  cunoscuse la horele ce se organizau în sat de sărbatori.

Lui Nicolai îi placea modul în care fata îl privea şi totuşi, când el îi răspundea la şirul lung de priviri, tânăra se făcea ca un bujor şi îşi băga privirile în pământ ca şi cum nu ea l-ar fi privit prima oară. S-au privit aşa mult timp până la primele cuvinte schimbate.

Timpul a trecut şi între cei doi s-a legat o relaţie strânsă bazată pe iubire şi şinceritate, multe momente le-au petrecut la hora satului cu prietenii şi cunoscuţii, mergeau în zilele de sărbătoare cu neamurile la lacul lui Mihalache pe care acesta îl săpase în Dos, așa se numea dealul din faţa satului.

Lacul era ceva nemaiîntâlnit pentru acele vremuri, la mijloc avea o mică insula amenajată cu masă şi băncuţe la care se ajungea pe un podeţ de lemn, o amintire frumoasă pentru că persoane răuvoitoare au săpat şi au dat drumul la apă într-o noapte.

Într-o zi Safta s-a trezit cu Neculai la poartă, era emoţionat şi bucuria i se citea pe chip, parcă era un copil. Cu glasul tremurând căzu la picioarele Saftei, îi cuprinse mijlocul cu mâna şi îi şopti: „Te iubesc ca un nebun, draga mea, mărita-te cu mine  !”.  Într-un suspin de bucurie, parcă eliberată, fata îl luă de după gât şi îl sărută cu ardoare pe buze : „Vreau să fiu soţia ta ,dragul meu” apoi se îmbrăţișară astfel încât nimeni să nu-i poată despărţi vreodată.

Relaţia celor doi şi planurile de uniune nu era văzută cu ochi buni de toți cei din sat, neamurile lui care erau mai înstărite n-o vroiau intrată în familie şi a fost blestemată să nu aibă parte de el dacă îl ia de soţ.

Dar acolo unde este dragoste nici uneltirea omului şi nici apăsărea grea a vremurilor nu poate să răzbată, dragostea e ca o corabie cu pânzele umflate de vânt ce taie valul pe marea vieţii.

Salonul lui Capriţopol, fratele primarului din acele vremuri, găzduia evenimetele de acest fel din sat, nunţi botezuri şi baluri unde fetele mari veneau totdeanuna însotite de către mame şi bunici.

Salonul era aşezat vizavi de clădirea poştei vechi din centru, nu era o clădire grozavă, doar un salon mare cu tavanul lăsat şi cu podeaua de lut, clădirea avea şi  bucătărie, acolo se făcea mâncarea pentru nunţi iar când era sărbătoare, făcea mâncare la cazan, avea mare succes la oamenii care veneau în număr mare la piaţa de Duminica şi în zilele de sărbătoare, la bâlciurile de Sf. Ilie şi Sf. Marie, le servea  mâncăruri tradiţonale însoţită de ţuică şi mastică cu mirosuri atrăgătoare.

 Îi mergea bine, știa să facă tot felul de dulciuri care mai de care mai îmbietoare, acadele şi zahăr topit în care punea miez de nucă, halva şi floricele de porumb prinse în bulgări cu ajutorul zahărului. Apoi le vindea în faţa salonului. Ştia că mâncarea se termină îndati, mai  ales dacă ţăranilor le-au mers treburile şi brâele din piele erau doldora de bani. Sângele de grec îi spunea lui Capriţopol cum să-şi umple sălonul, cu toate astea mai  târziu suferă de o depresie şi este găsit spânzurat.

 

Tot  aici urma să aibă loc şi nunta celor doi Bucureşteni. Lumea din sat şi nu numai venise în număr mare la nuntă.

Învitaţiile nu se făceau ca acum, se făceau de către un vătașel, cu plosca lui de lemn îmbrăcată în brâu cusut cu motive naţionale specific zonei, plină cu vin sau ţuică galbenă ascunsă de mult timp în butoaie de agud. Treceau pe la porţile oamenilor precum albina din floare-n floare şi-i îndemna să bea. Asta era învitaţia şi vătaşelul îşi făcuse datoria din plin, trecând pe la toţi oamenii din sat.

Femeia grasă din colţul mesei chiui, iar lăutarul înţelese şi începu să înterpreteze un ritm antrenant.

Șchioapa, Ofiţereasca, Fedeleşul şi multe melodii au fost cântate rând pe rând, iar salonul gemea sub bătăile tinereşti ale nuntaşilor, asudaţi de joc, cu obrajii roşii de efort amestecat cu băutură şi mânacare din belșug. Chiotele şi strigătele răzbăteau fără încetare în linistea nopţii, acompaniind acordurile săltăreţe ale ţiganilor lăutari.

Cucu, lăutarul  satului, cu taraful lui de ţigani avea o faţa rotundă, mare şi negricioasă ca tuciul în care mama ne făcea mămăliga, o mustaţă ţepoasă, tunsă scurt la marginea gurii, burta enormă părea rezervorul de aer al lăutarului, așa cum cimpoiul îşi ia vigoarea sunetului din burduful de piele de oaie frumos ornată, sufla din răsputeri în trompeta aurie cu siluieta de domnișoară şi braţ rotund de alama. Cu buzele groase cuprinzând muştucul instrumentului într-o dragoste vulgară. Din când în când se opera să-şi umezească buzele şi-o lua de la capăt, ţînand-o aşa până-n zori!

 

Nuntaşii se încălziseră bine iar hora mergea din ce în ce mai repede.

Tânărul cuplu se ridică în picioare cum auzi sunetele îmbietoare ce ieșeau din acordeon.

Deşi tânără şi plină de candoare,  mireasa era pe departe cea mai bună şi mai frumoasă dansatoare. Arătau bine împreună, ca doi muguri ce au ieşit la suprafaţă după frigul neîndurător al iernii, aşteptau să înflorească împreună, iar când timpul lor se va sfârşi, să se usuce, să moară tot împreună, unul lângă altul şi să trăiască prin următoarea generaţie de boboci.

Asta aşteptau şi Safta şi Neculai. Tânăra mireasă roşea însă când socrul cel mare, cu un curaj de natură bahică pomenea de nepoţi. Mai era însă mult până atunci. Mai era mult până să se facă noapte, iar lumea avea un chef nebun de dans, şi acum, cei doi se pierdeau în cercul dulce chinuitor al horii.

Atmosfera nunţii era una frumoasă, în aer plutea veselie, nuntaşii se distrau, era sfârşit de toamnă, o toamnă bogată cu multe fructe care se amorfozase în dulceţuri parfumate şi frumos colorate. O parte din fructe au fost vândute pe bani frumoşi în pieţele de la oraş, vinul şi ţuica stăteau la învechit prin butoaie iar fânăriile gemeau sub povara fânului auriu .

Chiar dacă se vorbea foarte mult despre război, era undeva departe. Cu o lună în urmp Germania a invadat Polonia declanșând un război în care au fost atrase Franţa şi Anglia, în Europa mirosea a război, cei din sat încă nu erau afectaţi din cauza războiului, concentraţiile şi recrutările erau doar vorbe la colţ de stradă, în sat se făceau pregătire premilitră cu civilii. Războiul se reducea la bârfe şi discuţii interminabile la un pahar de vin în cârcima satului.

Spre dimineaţă, atmosfera s-a calmat, mesenii stăteau pe băncuţele de lemn, la mese se cântau romanţe şi cântece de pahar, oamenii nașului Dogaru mergeau şi strângeau darul, care trebuia să ajute tânăra familie să pornească în viaţa, tânăra familie care tocmai ce încolţise în vatra satului precum grâul primăvara.

Pe muchia de la margînea drumului, aidoma unui felinar imens erau luminate ferestrele primăriei.

Mai toată lumea plecase acasă să se pregătească pentru nunta Bucureştenilor. Pe masa din mijlocul încăperii erau citaţiile de încorporare, a celor care făcuse armata. Primarul şi Nea’ Nelu, funcţionarul din primărie, bun la toate. Cei doi aranjau maldărul de hârtii să le împartă mâine sătenilor, era sărbătoare şi mai toţi stăteau pe acasă.

Prin geamurile deschise ale primăriei odată cu aerul răcoros de toamnă, răzbătea acorduri de muzică şi veselie, alaiul nunţii care avea loc în seara aceia, trecea spre sălonul lui Capriţopol.

Atunci îi veni ideia lui Nelu, să împartă citaţiile la nuntă, cu siguranţă acolo era majoritatea celor căutaţi şi nu mai trebuia să se duca personal la poarta fiecăruia.

 Lăutarul suflă adunarea în tropetă, toate privirile sunt atrase ca de un magnet.

„Onoraţi meseni, dl. Nelu vrea să facă un anunţ important, vă rugăm puţină liniste”’, dl. Nelu îşi drege vocea prins de importanţa momentului: „Am venit să înmânez citaţiile pentru concentrare, a sosit momentul să vă faceţi datoria faţă de ţară, trebuie să luăm Basarabia înapoi! Cei care se aud strigaţi trebuie să se prezinte în termen de 10 zile cu valiza de lemn la Râmnicul Sărat la Regimentul Nouă Dorobanți”. Un strigăt de bucurie şi urale au început să străbată sala joasă a balului. Nelu a început să-i strige pe cei vizaţi, împărţindu-le ordinele de concentrare. Mesenii au început să chiuie şi să se bucure, erau tineri până în 30 de ani, li se părea ca totu-i o joacă, că lucruri măreţe urmează să se întâmple iar ei vor fi protagoniştii.

Nunta s-a spart, în urmă au rămas mese întinse , pahare pe jumătate goale şi resturi de mâncare rămase prin farfurii, parcă dovada a ospăţului ce se încheiase. Mulţi dintre meseni şi-au luat citaţiile şi au plecat spre case chiuind de bucuria momentului , ameţiţi de aburii băuturii, fără să-şi mai facă datoria faţi de cei doi tineri care-i cinstise din toată inima.

Printre cei strigaţi era şi ginerică ,Neculai Bucureşteanu, iar cele 10 zile rămase urmau să fie singurele momente de fericire şi libertate ale lui Neculai !

Soarele răsărea din spatele Dosului, luminând cu razele lui albia Râmnicului Sărat, era o zi frumoasă la fel ca şi celelalte care trecuseră de la nuntă. Safta şi Neculai ar fi vrut să înghețe timpul, şi ar fi dorit puteri nemăsurate să poato să oprească soarele sus pe cer, ziua, şi luna la răsărit, noaptea, să lase doar adierea vântului să le treacă şi să le răsfeţe  trupurile.

Jumătate din timp trecuse deja, parcă fusese ieri. Neculai statea la masă cu mânecile de la camașă suflecate, sprijinindu-şi capul în mâna dreaptă. Lumânarea de pe masă se juca cu umbrele pe chipul îngândurat al bărbatului, în faţa lui stătea mută o hârtie goală, traversată la jumătate de stiloul cu capacul pus, încăpăţânâdu-se să scrie cuvintele  albastre. Săftica trebăluia prin bucătărie  pregătind cina. Doar zgomotul făcut  de trosnetul lemnelor arzând în vatră se auzea, amândoi erau tăcuţi şi cu frunţile brăzdate, parcă un plug trecuse peste ele.

„Mai Neculai,  eu zic să nu-l scrii, nu pot să mă gândesc nici dacă pun răul în faţă că se poate întâmpla ceva rău cu noi”. Bărbatul oftă din nou, se ridică de la masă, se apropie şi o cuprise tandru de după umeri sărutând-o pe frunte şi pe părul negru şi ondulat „Trebuie să fac asta trebuie să te las aşezată la casa nostră, draguţa mea soţioară, dacă ceva rău se întâmplă, ce o să faci tu ? Trebuie să știe toată lumea şi toate neamurile mele, care nu vor să te accepte, că tu eşti stăpâna sufletului şi casei mele. Să ne ajute bunul Dumnezeu şi să vin eu sănătos de pe front , să rup hârtia şi să râdem de frământările pe care le trăim acum”. Safta îl sărută pe obraz , iar cu mâna îi acoperă pe celălalt parcă vrând să-i imprime în podul palmei amprenta chipului.

Neculai se așeză din nou la masă, luă stiloul şi începu să acopere cu litere mici hârtia alba „Acesta este testamentul meu”, au fost primele cuvinte scrise apăsat şi cu poftă de viaţă .

„Subsemantul Nicolae R. Bucureşteanu agricultor din com. Dumitreşti jud. R Sărat în mod liber şi conştient, dispun astfel de averea mea, pentru cazul încetării mele din viaţa, avere  pe care o am de la defunctul meu tată : Las moştenire soţiei mele Safta N.R. Bucureşteanu, casele mele, locul de sub ele şi grădina cu pomi roditori, cu curtea caselor unde va trăi cu mama mea.

Acest testament este valabil atât cât Safta Bucureşteanu va trăi cu mine împreunaă dacă sunt în viaţa , iar dacă eu mor soția mea va rămâne definitiv stăpână pe cele arătate mai sus”

Pendulul din perete bate cu rezonanţă de zece ori, parcă anunţă omenirea că a luat-o pe un drum fără întoarcere. Război, familii care-şi iau la revedere de la bărbaţi, temelia casei, femei care stau cu pruncii în braţe şi cu ochii pierduţi în lacrimi, părinți care-şi sprijină bătrâneţea în toiege şi îşi şterg pe ascuns lacrima apărută în colţul ochiului. Oare unde ne îndreptăm ? Care sunt valorile omenirii ? Întrebări pe care Neculai le rostea în gând în timp ce mâna lui dansa cu stiloul pe scena albă a colii de hârtie.

Zece zile au trecut pe lângă cei doi tineri ca o boare de vânt prin fruzişul copacilor. Atât a durat fericirea lor de după nuntă.

Neculai Bucureşteanu a fost încorporat la Râmnicul Sărat în Batalionul Nouă Dorobanţi  şi mai târziu a fost trimis pe frontul rusesc să lupte pentru reîntregirea României.

În anul următor după instalarea primăverii în luna mai se naşte Aurelia, rodul dragostei dintre ei şi lumina ochilor celor doi.

Din când în când mai primea câte o scrisoare în care citea dragostea şi grija pe care el i-o poarta. Citea cu răsuflarea oprită fiecare mesaj pe care-l primea de la el şi cu fiecare cuvânt citit mai tare îi creştea puterea de a înfrunta vremurile şi toate piedicile pe care le întâlnea.

Neamurile lui n-o acceptase niciodată ca rudă şi îi făceau zile negre ori de câte ori aveau ocazia. El ştia asta şi nu pierdea momentul s-o încurajeze de fiecare dată când avea ocazia.

 Într-o zi Săftica a primit o scrisoare în care Neculai îi scrie despre dorul care-l apasă.

 „Scumpa şi dorita mea soţie

În primul rând doresc ca aceste rânduri să vă găsească în momentele cele mai fericite ale sănătății voastre. Dragă să știi ca am primit biletul  pe care mi l-ai trimis pe Tilica şi mi-a părut foarte bine când am văzut că sunteţi sănătoase cu toatele. Vei ştii despre mine că sunt sănătos şi eu, văd că mă întrebi în scrisoare de ce sunt slab şi că ori sufăr de vreo boală. Apoi drăguţa mea cum să nu fiu slab de atâta amărăciune care o port în suflet de atâtea luni de zile de când nu te-am mai văzut şi pe scumpa noastră Aurelia nici nu o știu, se poate să fiu gras?

Drăguţa şi mult iubita mea soţioară, drept să-ţi spun când am citit scrisoarea de la tine am plâns şi m-am ascuns să nu mă vadă camarazii mei şi să râdă de mine. Şi drept să-ţi spun mie mi se rupe inima în două când mă gândesc că voi suferiţi şi eu nu am nicio putere că dacă eram acasă nu se întâmplau cum se întâmplă.

Nu pot să-mi iau gândul de la ce mi-ai scris tu , fierbe sângele în mine când mă gândesc la tine şi eu nu am nicio putere findcă sunt așa departe de tine scumpă soţie şi scumpă Aurelia.

Te rog pe tine scumpă şi dorită Săftica să creşti cu cea mai mare grijă pe scumpa noastră Aurelia.

După un timp tânărul bărbat vine în permisie când Aurelia are deja un an şi câteva luni, s-o cunoască.

În Dumitreşti parcă totul a rămas încremenit, toate erau așa cum le lăsase, oamenii şi casele, nimic nu-i arăta că s-ar fi schimbat ceva, bolovanul ce ţinea loc de canapea pentru călatorii obosiţi, era tot acolo la marginea porţii dinspre drum.

Împinse cu mâna poarta de lemn şi intră. Inima îi bătea nebuneşte, nu mai trăise sentimentul ăsta chiar dacă de multe ori a trecut prin situaţii care i-au pus la încercare toate simţurile.

În curtea lungă străbătută de o potecă ce şerpuia pe verdele crud al ierbii, apăru soțioara lui iubită cu fetiţa în brațe.

A lăsat să-i cadă raniţa de pe umăr şi a fugit să le îmbrăţiseze cu dragoste.  Şi-a luat fata în braţe, iar cu braţul drept a cuprins-o pe Safta de după umeri şi în pace au intrat cu toţii în casă.

Întins în pat cu jumătate de faţă scufundată în perna moale, privea fetiţa care dormea între ei, chipul frumos şi obrazul roz ca un trandafir, respiraţia ușoară şi gânguritul îi întări convingerea că are pentru cine să trăiască sau să moară, apărând viitorul acestui copil, viitorul soţiei lui şi integritatea pământurilor pe care le lucrau din strămoşi.

Au urmat câteva zile de vis şi cât a stat nu s-a dezlipit de fetiţa şi soţia lui. 

La fel ca şi începutul căsătoriei, fericirea lor a fost foarte scurtă dar fiecare secundă a fost preţuită cu ardoare, în casa lor s-a aprins o lumina, o vâlvătaie, un suflet crud de om ce le umplea vieţile.

A plecat din nou pe front şi zilele, săptămânile şi lunile au început să se deruleze din ce in ce mai repede.

Aurelia răsfoi cartea şi găsi un semn de carte cusut cu fir roşu în dreptul unui capitol care îi atrase atenţia. Cu mâinile tremurând şi ochii măriți, sorbea fiecare cuvânt tipărit pe foaia îngălbenită de timp.

„Dar, peste noapte, bolşevicii deslănţue un atac cu tancuri în flancul şi spatele companiei. Plutonul sublocotenet, Roşea, ajutat de pionierii sublocot. Dumbrăvescu deschid lupta şi, deşi nu au la îndemână nici o puşcă-mitralieră, opresc atacul pe loc până ce se desfăşoară contra-atacul general românesc, pe toată linia.

Îndârjiţi, Românii resping pe inamic şi-i ajung din urmă pe uliţele satului. Sunt aruncate grenadele şi baionetele încep să se înfigă în trupurile bolşevicilor. Cu mâna pe trăgaciul armei, caporalul T. R. Nistor George se prăbuşeşte, omorât de o grenadă. La fel, sunt loviţi, în cap fruntaşul Gavrilă Drăgustin şi caporalul Păduraru, care mor la postul de onoare.

Trecuţi de-acum Nistrul, mitralieriştii Companiei 4-a reușesc să lupte la cota 110, susţinând Batalionul maiorului Dabija. În toiul luptei sergentul Bucureşteanu Neculai este rănit de un glonte în umăr; totuşi el rămâne să comande mai departe foculmitralierei. După câtva timp, un glonte şueră pe lângâ el şi culcă de-apururi pe trăgătorul mitra­lierei. Disperat, sergentul dădu cadavrul la o parte şi apucând mânerele, apasă cu putere pe disc trimiţând bandă după bandă, potop de foc, în liniile ruseşti.

Câtva timp lupta încetează, dar nu târziu Ruşii deslănţuie un contraatac. Bucureşteanu este l-a post şi trage din răsputeri, contribuind la opri­rea contraatacului. Dar, la un moment dat, un proectil de aruncător rusesc se sparse lângă mitralieră şi o schijă lovi pe sergent în cap, omorându-l.”

Scoase un ţipăt de groază şi cartea îi căzu din mâini, fără să-şi dea seama prin faţa ochilor îi trec imaginile descrise în carte, fâcand-o martoră la moartea tatălui ei .

Işi dorea din toata inima să dea timpul înapoi şi să ștearga ziua când s-au întânit pe drum cu nevasta lui Capriţopol crâşmarul, care venea din centru de la primărie unde tocmai se afișaseră listete celor trecuţi în nefiinţă.

Coboară de mână cu mama ei de la gradina pe care o aveau lângă Mihalache, când cârciumăreasa a mângâiat-o pe cap cu mila spunându-i: „Uite aşa ai rămas şi tu draga mea fără tată”.

La primăria din Dumitreşti veneau în fiecare săptămână listele celor dispăruţi sau morţi pe front. Săftica n-a fost niciodată să se uite pe ele pentru ca asta ar fi însemnat să accepte că soţul ei ar putea să moară acolo, pe pământ străin.

Dar nemiloasa veste o caută şi-o găseşte.

Săftica s-a albit la faţă şi a rămas încremenită, tot satul ştia de moartea lui Nicolae numai ea refuza să știe acest lucru.

Urmau vremuri grele pentru ea, dar trebuia să răzbată, trebuia să-şi crească așa cum se cuvine fata.

Anii au trecut, unul câte unul, vremurile de după război au fost grele, mâncare la cartelă, comuniştii hăituiau pe toţi cei care li se opuneau, colectivizarea şi dezrădăcinarea de pe pământurile care erau moştenite din străbuni. Dar asta nu era nimic pe lângă faptul că o văduvă tânără şi frumoasă trebuia să facă faţă închizându-se în cetatea refuzului, tuturor celor care tânjeau la tinerețea ei neconsumată. Pentru ea războiul nu se terminase, lupta în fiecare zi pe frontul vieţii.

Nedreptăţile erau la tot pasul, şi Aurelia avea cel mai mult de suferit. O durea inima, Aureliei i se făcea nedreptate, era eminentă la învăţătură şi câştigase pe merit bursa cu „Diploma de onoare” la liceul Alexandru Vlahuţă din Râmnicul Sărat, bursă care i-a fost luată pe motiv că tatăl ei a luptat pe front împotriva ruşilor.

Liceul Alexandru  Vlahuţă  avea un anfiteatru mare, au fost adunaţi toţi absolvenţii acolo când au venit  cei de la Partid să întrebe pe ce front au luptat parinţii celor admişi. Ea s-a ridicat cu mândrie şi a spus mai mult strigând: „Tata a luptat pentru reîntregirea României”!

Era mândră de tatăl ei şi de eroismul lui chiar dacă vinovaţii de război erau consideraţi acum cei care murise acolo. Acceptase cu fruntea sus suspendarea de la bursă și de la un altfel de viitor .

După revoluţia din decembrie 1989 a încercat să aducă în pământul țării trupul eroului.

La Odesa au murit mulţi ostaşi, după război ruşii au trecut cu plugurile peste mormintele lor, iar rămăşitele s-au amestecat pentru veşnicie în pământ.

Safta Bucurşteanu,  Maminăşica, asa cum îi spuneam noi şi-a purtat crucea şi s-a dedicat creşterii şi educaţiei Aureliei, nu s-a mai recăsătorit niciodată şi a murit la vârsta de 94 de ani în depline facultăţi mintale, inima bătrână fizic dar tânără spiritual, a cedat.

Eu am crezut ca trupul unchiului meu Neculai Bucureşteanu  se află în cimitirul din Dumitreşti, acolo unde sunt îngropaţi eroii comunei, cu mormintele înşiruite pe un rând ca într-un onor militar, străjuiţi de plopii înalţi de pe aleea din spatele cimitirului, acolo unde foşnetul frunzelor și șușurul apei nu sunt deranjate de nimeni şi unde în fiecare an de „Ziua eroilor”’ le cinsteam amintirea.

Mai târziu în curtea bisericii s-a construit un monument dedicat eroilor din Dumitreşti, dar din întâmplare pe Neculai au uitat să-l treacă pe placa comemorativă, așa cum se aşterne uitarea de multe ori peste cei care au făcut câte ceva pentru noi.

Nașa mea Aurelia a venit şi a făcut demersurile necesare să-şi aduca tatăl acolo unde îi este locul, printre eroii Dumitreştiului. Numele lui fiind cioplit ulterior la loc de cinste pe piatra comemorativă.

Neculai şi Safta Bucureşteanu sunt eroi, unii dintre eroii Dumitreştiului de care nu știm foarte multe, dar care au trăit, iubit şi sacrificat pentru cei dragi de acasă.

 

În memoria dragilor mei, Neculai şi Maminăşica.

Auraş Eugen Stănilă.

 

Accesări: 1681

Pentru a comenta trebuie să vă logați