Zmeul

Pentru cei din ziua de azi zmeii sunt creaturi de poveste, dar pentru cei de acum o sută de ani zmeul reprezenta o realitate de multe ori înfricoșătoare. Dar ce era zmeul? Ce creatură hidoasă și putea înspăimânta pe locuitorii văii Râmnicului în acele vremuri încât să-i atribuie această imagine?. Zmeul sau balaurul în concepția populară dumitreșteană, era asociat unui șarpe uriaș, șarpe ce avea puterea să zboare la înălțimi nu prea mari, în zvâcniri repetate ca niște salturi prin aer. O altă caracteristică a acestui zmeu era că la nivelul gâtului poseda o piatră ciudată ce lumina atât ziua cât și noaptea.

Dintre puținii bătrâni rămași în sat în ziua de azi, foarte mulți își amintesc despre această creatură, fie din poveștile auzite la gura sobei, fie au văzut ei înșiși această creatură cu trup de șarpe.

Putem bănui că bătrânii noștri nu se înșelau atunci când spuneau că au văzut asemenea șerpi zburători, cercetătorii demonstrând că anumite specii de șerpi pot zbura și încă foarte bine.

Jake Socha de la Universitatea din Chicago studiază de ani de zile această abilitate a șerpilor de a zbura, însă de abia de curând a descoperit cât de bine o pot face. În ciuda faptului că sunt lipsiți de aripi, șerpii sunt talentați în ceea ce privește zborul, afirmă acesta. Și totuși cum pot oare șerpii să zboare?. Înainte de toate aceștia își aplatizează corpul din cap până la coadă. După cum se știe prea bine, șerpii au un corp și o coadă, corpul fiind format din coaste ce încep imediat de sub cap și continuă până la coadă. În momentul în care vor să zboare, șerpii își aplatizează coastele și se așează sub forma unui disc. Această tehnică îi pregătește din punct de vedere aerodinamic pentru a aluneca în aer. Odată lansat în aer șarpele are tendința să cadă, atunci începe să facă valuri sub formă de S mișcându-și întreg corpul dintr-o parte într-alta. Pe întreg parcursul acestei operațiuni acesta încearcă să își țină corpul paralel cu solul. Întrucât nu au aripi, șerpii își controlează modul de zbor rostogolindu-se în aer. Ondulându-și corpurile sub o formă exagerată de S aceștia își mențin stabilitatea în zbor. Pentru a merge numai prin aer șerpii se agață de crengi, caută locuri potrivite de aterizare, sau sar din creangă în creangă lucru ce le dă o libertate mai mare de zbor și posibilitatea de a se înălța mai mult și mai departe.

Să fi existat și pe aceste meleaguri asemenea șerpi?. Mai mult ca sigur că au existat din moment ce bătrânii pot jura ca au văzut așa ceva. Ce s-a întâmplat cu ei în zilele noastre nu putem ști. Posibil să fi dispărut așa cum au dispărut multe alte specii de animale de prin aceste locuri.

Se spune că acești zmei, cum mai erau denumiți, ajungeau la această formă și mărime în urma unei lupte cu ceilalți șerpi din pădure, luptă care avea loc de obicei într-un lac mare din pădurea Plainosului, lac care mai există și astăzi plin de răchite și cu puțină apă.

O singură dată pe an, pe acest lac de o mărime apreciabilă în acele vremuri, se strângeau toți șerpii din pădure și avea loc o luptă pe viață și pe moarte. Lupta nu înceta până când suprafața lacului nu se umplea cu o spumă albă ca laptele. Șarpele învingător înghițea toată spuma devenind un fel de rege și căpătând puteri aproape magice, după cum spun bătrânii, putând să zboare și sub gât formându-li-se o piatră care lumina noaptea. Se spune că cei care făceau rost de o astfel de piatră nu mai aveau nevoie de gaz pentru lampă , aceasta luminând foarte bine o încăpere.

Povestea cu zmeul începe undeva prin toamna anului 1916, toamnă mohorâtă și plină de semne rele. Frontul se apropia de valea Râmnicului și tot mai multe trupe românești și rusești își făceau apariția pe meleagurile Dumitreștilor.

Odata cu apariția rușilor în zonă au apărut jafurile și furturile de prin gospodăriile pașnicilor țărani dumitreșteni. Mirosul de revoluție de la Moscova îi făceau pe soldații țarului să nu mai asculte de ordinele comandanților și să plece uneori prin sat devastând cotețele și pivnițele oamenilor.

Zeci de vite erau furate și tăiate de către ruși sub amenințarea armelor, iar sătenii priveau neputincioși cum agoniseala lor se risipea în vânt. Butoaiele de țuică erau sparte și rușii beau până cădeau pe jos. Și toate aceste lucruri se întâmplau sub privirile autoritșților române și a armatei.

Povestea Stana Ciomag, femeie bătrână în acele vremuri, cum rușii, însoțiți de preceptorul din comună au pătruns în gospodăria ei căutând butoaiele cu rachiu. Cum proprietara nu a vrut să spună unde sunt, rușii au tăbărât pe cada cu borhot și au vărsat-oîn curte. O data cu borhotul a ieșit la iveală și butoiul cu țuică ascuns în cadă. Au tăbărât rușii pe butoi și după ce s-au săturat l-au spart sub privirile înspăimântate ale proprietarei. Povestea bătrâna cp dansau rușii în jurul butoiului spart râzând și arătând cu degetul la țuica ce se scurgea prin curte.

Tot Stana Ciomag povestea cum tot în acele vremuri se retragea să locuiască la “Odaie”, departe de sat de teama rușilor. Era atunci în sat un om bătrân pe nume Petrea Chelu ce muncea pe la gospodarii mai înstăriți unde gasea și adăpost . Îl lăsase pe acest bătrân în sat să aibă grijă de gospodărie cu gândul că rușii nu se vor lega de un om aflat în pragul bătrâneții. Și au venit rușii. Au căutat băutură dar n-au găsit și cum bătrânul nu a avut de unde să le dea l-au descălțat și l-au bătut la tălpi cu centurile până a leșinat. Au luat apoi purcelul din coteț și l-au tăiat. Au rupt giurgiuvelile de la geamuri și au făcut focul cu ele sa frigă purcelul. După ce s-au ospățat bine l-au luat pe bătrân numai în cămașă și desculț și l-au obligat să facă baie în apa rece a Râmnicului. Acestea sunt doar câteva din ororile petrecute în acele vremuri, orori de care sătenii încercau să se fereasca prin diferite metode.

Pentru a-ți salva vitele, sătenii le ascundeau în hățișurile din pădure. Acolo, la ceas de seară, pentru a nu reveni cu ele în sat erau legate și lăsate peste noapte nefiind păzite. Fiind departe de sat, în mijlocul pădurii , rușii nu se încumetau să caute. După un anumit timp oamenii au observat că vacile sunt mulse, fără pic de lapte, ele chiar comportându-se anormal. Pentru a afla ce se întâmplă sătenii au hotărât să supravegheze peste noapte vacile și să prindă hoții.

Era o noapte rece de noiembrie a anului 1916, cu lună plină cât roata carului de mare. Vacile dormeau zgribulite într-o poieniță din pădure rumegând iarba mâncată peste zi. Zgribuliți în cojoacele mi?oase, Stanciu Leopea și Stan Ciomag vegheau mo??ind asupra poienii.

Nu mică le-a fost mirarea când, după miezul nopții , au văzut cum un șarpe uriaș se furișa unduindu-se lin prin poiană și sugea la ugerul vacilor. Cei doi au înlemnit de groază la vederea uriașului balaur. Nu s-au mișcat. Au continuat să privească uimiți la șarpele de care auziseră numai în poveștile bătrânilor. Știau că nu au nicio putere asupra lui atâta timp cât e noapte. Din spusele bătrânilor știau că acești balauri umblă numai noaptea, ziua stând ascunși de ochii lumii.

După ce a supt la toate vacile, când mai era foarte puțin până la ziuă , șarpele a plecat târându-se cu greu după o masă așa de îmbelșugată. Sătenii înarmați cu manele din lemn l-au urmărit de la distanță până când au ajuns la locul numit "Gura lui Olteanu". Acolo, la marginea drumului către Pleșești, se afla un stejar bătrân de câteva sute de ani ce avea o bortă uriașă la rădăcină. Ajuns acolo, șarpele s-a vârât în scorbură dispărând cât era el de mare. Cum începuse să se lumineze de ziuă cei doi au început să adune vreascuri uscate și buturugi . Când soarele a apărut pe cer grămada de vreascuri era deja impunătoare. Mai cu teamă, mai cu frică, au vârât vreascurile la gura bortii și le-au dat foc după care au rupt-o la fugă spre sat.

După câteva zile când au avut curajul să meargă în pădure la locul cu pricina au găsit în jurul copacului ars un strat gros de untură albă scursă de la șarpe. Se spune că era o femeie în Giurcari, Bălășoaica, ce a adunat untură cu cofa și adus-o acasă, folosind-o pentru a descânta copiii de sperietură și pentru alte descântece la modă în acele vremuri. Au căutat sătenii prin cenușă piatra magică multă vreme dar n-au găsit-o, ea fiind arsă de foc odată cu zmeul.

Multă vreme a rezistat buturuga stejarului ars, acolo, la marginea drumului spre Pleșești, ascunzând în spatele ei o poveste incredibilă din vremurile când oamenii mai credeau în povești cu vrăjitoare și zmei sau alte ființe supranaturale.

Accesări: 2434

Comentarii   

#1 chirac 14-09-2010 20:01
Un personaj legendar ca Marian Găloiu sapă după legendele locului. Cinste lui!

Pentru a comenta trebuie să vă logați