Dumitreștii la 1924

Strânși ca într-o cetate, revărsându-se larg pe văi, pe platouri, pe coaste, Dumitreștii prezintă o frumusețe naturală deosebită. Dacă întâmplarea te-ar purta înainte de apusul soarelui pe la Mușuroiu și ai privi în susul Văii Râmnicului, priveliștea măreață ce și s-ar oferi cu dărnicie largă și-ar încânta prelung și ochii și sufletul. O mare de case într-un ocean de vegetație. Râmnicul, ca un șarpe uriaș, reflectează magic și puternic, parc-ar fi de argint. Văile se adâncesc, culmile se înalță, se apropie; doar depărtarea fumegă.

Turlele noii biserici, așezată într-o poziție admirabilă pe tăpșanul înalt al Giurcarilor, sclipesc uimitor în razele soarelui. Jos, mai aproape, la gura pârâului cu frumosul nume Olandra, e spitalul Carol I. Treci prin Linia și tai Râmnicul drept prin vad. Se lucrează la un pod nou peste vestigiile celui ce-a fost. De lângă monumentul simplu și comun cu vulturul pe un glob, ridicat în amintirea eroilor dumitreșteni din 1877, pornește șoseaua ce leagă muntele cu podgoria. Care cu boi urcă anevoios, ca niște râme, pe Dealul Olandrei. Ici curtea boierească, acolo judecătoria, solitară. Case nu prea dese. Lunca bogată de livezi și plopi stingheri care țin pasul cu apa Râmnicului. De partea cealaltă Dealul Dosului e un teren nu prea productiv și stabil. Verdele-argintiu al sălciilor numeroase se amestecă printre atâtea culori. Pe vale, casele se îndesesc. Drumuri perpendiculare pe șoseaua județeană duc la satele așezate pe dealuri, pe plaiuri. Cu cât vremea trece, cu atât Dumitreștii se înfrumusețează, tinzând să devie din ce în ce un centru tot mai însemnat. Aici vin oamenii din satele învecinate pentru toate pricinile, căci orașul li-i departe.

Dacă, vara, Dumitreștii sunt frumoși, apoi toamna localitatea e bogată, nespus de bogată. Oamenii câștig bani buni. S-ar putea pune tot mai mult în valoare bogățiile acestor locuri, dacă oamenii de inițiativă ar fi preocupați mai puțin de interesele lor personale și mai mult de cele obștești. Mai curând se înfrățesc cu străinii lacomi veniți de cine știe unde, decât cu cei de același neam. Portul românesc a ajuns și aici în greu impas. Femeile noastre preferă rochiile lipsite de estetică, pe care niște pretinse croitorese, ce-au răsărit acum după război ca ciupercile după ploaie, le confecționează după niște modele proprii, care-și stârnesc râsul, dar te și pun pe gânduri.

După ce ai trecut podul de peste apa Motnăului și pe lângă biserica roșie, începi să urci cotitul pripor al Podului. Satul fiind și mai nou aici pe platou, e mai frumos rânduit. Pe câmpul din capătul din dreapta se ridică stingher din mijlocul gaterelor arse de foc și rugină, hornul de fier, rămășiță de prisos a fabricii de cherestea, căreia „aliații” noștri ruși i-au dat foc în iarna anului 1916. Ține de fier, piese izolate împestrișează locul. Cantina, loc de petrecere, care în mintea multor râmniceni mai trăiește și astăzi, e în ruină; casele micii colonii germane merg tot mai mult către declin, iar colonia tinde și ea să dispară completamente, prin același proces de asimilație atât de caracteristic neamului românesc. Vila în stil germano-elvețian cu etaje și jaluzele la ferestre nu-și mai luminează feeric saloanele în care o parte din aleasa societate râmniceană nu catadicsea, câteodată, să petreacă, ignorând în același timp poporul acesta românesc, care prin munca lui făcea fericirea unor venetici; vila, care printr-o ciudată întâmplare, avea să fie locuința și locul de orgii al unui „Herr” general neamț de tristă memorie în vremea ocupației germane, și din mila căruia populația băștinașă a avut să sufere atâtea nelegiuiri. Astăzi stă să-și dărâme zidurile și melancolia bălăriilor o înconjoară tot mai mult. Sic transit gloria mundi!...

George Tătulescu. Analele Râmnicului, 1924

Tehnoredactare: Răzvan Theo Chirac

Foto: Alexandru Zamfirescu

Accesări: 4021

Comentarii   

#1 chirac 27-09-2011 20:34
Sapă camarade, sapă! 8)

Pentru a comenta trebuie să vă logați