Întâlnire cu argintul viu

Oare câți dintre noi, când eram copii, n-am ascultat la gura sobei poveștile spuse de bunici la ceasuri târzii de seară, când viscolul spulbera zăpada la geam și noi ne ghemuiam zgribuliți într-un colț al patului, poate de frig, poate din cauza celor povestite? Am fost poate printre ultimii privilegiați care au avut ocazia să asculte povești cu comori, farmece și alte vrăji ce s-au păstrat pe meleagurile Dumitreștilor intacte din vremuri străvechi pierdute în negura timpului. Am ascultat acele povești înfiorându-ne și acum avem datoria să le transmitem mai departe, să încântăm auzul copiilor și nepoților noștri și să nu lăsăm să piară ceea ce a marcat istoria noastră nescrisă.

E greu de convins în ziua de azi o persoana că, pe aceste plaiuri ale râmnicului, magia făcea parte în trecut din viața de zi cu zi a harnicilor noștri țărani. Cum aș putea oare să conving pe cineva că existau „babe” ce știau să trimită argintul viu descântat pentru a face rău altor persoane? Probabil mi-ar răspunde că intoxicația cu mercur se întâmplă din anumite cauze și n-are nicio legătură cu vrăjile.

Și totuși, dacă întrebăm orice persoană ajunsă la bătrânețe, vom primi răspunsul că este adevărat. Că existau anumite fermecătoare ce știau să trimită argintul viu și mulți oameni au avut de suferit de pe urma lor. Există acea parte necunoscută a trecutului nostru ce s-a transmis din generație în generație fără a ieși la lumină decât rareori. Azi, încercăm să găsim răspunsuri prin prisma științei, ignorând total ceea ce înaintașii noștri tratau cu respect sau frică uneori.

Mai există azi asemenea oameni, fermecătoare ce știu a descânta , a face rău altora apelând la diferite vrăji și lucruri oculte? Cu siguranță că mai există. Valea Râmnicului n-a dus niciodată lipsă de asemenea persoane. Atâta doar că ele sunt din ce în ce mai puține, că se feresc să vorbească despre asta și generațiile mai tinere tind să le dea uitării.

Mijloacele magice prin care se pot trimite asupra oamenilor boli sau alte necazuri sunt - în superstiția populară- vrăjile. Vrăjitorii sunt considerați ființe fără Dumnezeu, care apelează la puteri satanice pentru a face rău. Trimiterea bolii sau răului către cineva se face prin obiectele vrăjite sau prin rostirea unei vrăji ; iar acestea puteau provoca junghiuri, dambla sau alte boli. Vrăjile aveau și menirea de a despărți doi oameni care se iubeau sau putea uni pe cineva; puteau „lua” somnul copiilor, laptele vacilor și altele. Puteau face de urât, adică, persoana căreia i se face vraja este văzută urâtă de către ceilalți, neputând să lege o prietenie sau o relație de iubire cu cineva. Vrăjile se numeau „făcătură” sau „aruncatură”. De asemenea se mai folosea „argintul-viu”, adică mercurul descântat și trimis la cel ursit de vrăjitoare.
Argintul viu duce boală, vrăjmășie, dezbinare în casă și în familie, ură între bărbat și femeie și greu poate fi oprit, căci el nu stă locului niciodată. Argintul viu descântat și o dată slobozit către casa ori persoana respectivă, se duce singur pe drum, prin apă, peste munte ori vale, își găsește calea, orice i s-ar pune împotrivă.

În casa hotarâtă a fi lucrată cu argint viu, acesta intră pe fereastră, pe horn, pe gaura cheii, pe sub prag ori prin orice crăpătură mica și se risipeste în toate locurile casei. în oale, în vase, în așternuturi, în haine. Câteodată, el poate fi văzut prin colțuri ori fugind ca o părere prin pat, dar nu poate fi prins și nimeni din casă nu-l poate îndepărta.

Din toți cei ai casei nu se îmbolnăvește însă decât cel care a fost numit de vrăjitoare. Este de ajuns ca vraja ursită prin argint viu unei persoane să pătrundă într-un vas din care aceasta mănâncă sau bea, căci de aici intra în trup și nu mai are lecuire. De asemenea e vai și amar de cel ce calcă în argintul viu, căci acesta intră în corp și nu mai poate fi scos decât apelând tot la vrăji

Cel ce simte dureri puternice ca niște cârcei în corp, dureri mari de picioare de nu mai poate călca, ori are mâncărimi de piele și spuzeală pe tot trupul, poate să știe că are argint viu trimis și trebuie să meargă la vrăjitoare.

Se spune că ceva făcut cu rău, numai cu rău se poate desface, preoții neavând nicio putere asupra argintului viu.

Mulți nu vor da crezare celor de mai sus și e de la sine înțeles că nu vor crede decât atunci când se vor lovi de aceste lucruri. Dar mulți nu se vor lovi. Nu vor avea ocazia să vadă cu ochii lor asemenea fapte.

Cu ani în urmă, prin 1988 cred, o înt?mplare ciudată m-a făcut să dau crezare că argintul viu există cu adevărat. Dacă până în acea seară avusesem dubii că poate fi adevărat, de atunci n-am mai avut nicio îndoială.

Era o seară de toamnă târzie. Singura distracție a noastră, a copiilor, era cinematograful. Sâmbătă de sâmbătă, un grup de copii din Găloiești coboram în centru să vedem ultimul film ce rula la cinema-ul local. Țin minte că era întuneric beznă, cu cer fără stele și înnorat. Filmul se terminase și ne întorceam către casele noastre. Eram patru băieți, vecini cu toții. Tocmai trecusem de monumentul Independenței și începusem să urcăm pe Olandra spre sat. În prima curbă, în dreptul spitalului, am observat cum ceva argintiu fosforescent se deplasa cu viteză destul de mare de-acurmezișul drumului. Era ca un bastonaș, lung cam cât un creion și se îndrepta spre spital. În prima fază am rămas blocați. Afară întuneric beznă. Arătarea fosforescentă nici nu ne băga în seamă, ci își continua drumul. Unul dintre prietenii mei a șoptit prin întunericul ca smoala: “E argint viu”. Un fior rece mi-a străbătut șira spinării. Până atunci nu mai văzusem niciunul dintre noi așa ceva. Știam doar poveștile auzite de la bătrâni și nu eram deloc fericiți că ne întâlnisem cu el.

Cineva, nu știu cine, având o nuia în mână, a împrăștiat argintul viu. Mercurul s-a imprăștiat în mii de bobițe pe asfaltul drumului ca după câteva clipe, inexplicabil, să se adune la loc în forma inițală și să plece mai departe. Curiozitatea mare era că panta destul de accentuată a drumului nu influența cu nimic deplasarea argintului viu. Nu auzise de gravitație. Pur și simplu o ignora. Orice lichid s-ar fi scurs la vale, dar acest mercur descântat traversa drumul de-a curmezișul. Ce forțe malefice îl ghida oare?

Unul dintre noi și-a adus aminte cum poate fi stins argintul viu. Tot bătrânii povesteau că, atunci când te întâlnești cu argintul viu, trebuie să faci pipi pe el pentru a-l stinge. În seara aceea întunecoasă poveștile străvechi au devenit realitate. Tot ce părea fantasmă până atunci, se arăta în carne și oase în fața ochilor. Cine știe ce babă îl trimisese spre spital cu gânduri necurate, așteptând să-și facă treaba asupra vreunui nevinovat suflet de om.

Unul dintre prieteni s-a ușurat pe creatura fosforescentă. Aceasta a început să sfârâie ca și cum ar fi fost cărbuni aprinși. Așa ceva nu mai văzusem. Săreau particule de mercur în toate părțile sfârâind și dispăreau ca și când nu ar fi existat. În câteva clipe n-a mai rămas nimic din argintul viu trimis să facă rău cine știe cărui om nevinovat. Și oare cât o fi așteptat acea descântătoare ca argintul trimis să-și facă efectul?

Mi-aduc aminte că până acasă am mers cu ochii în stânga și în dreapta de teamă să nu întâlnim iarăși argintul. De atunci, chiar și la licurici priveam mai atent înainte să pun mâna pe ei. Orice licărire în noapte îmi trezea frisoane prin șira spinării. Câțiva ani de la acea întâmplare, am auzit-o pe bunica mea spunând că știe să trimită argintul viu, dar n-am aflat dacă l-a folosit vreodată. Spunea că îl ține în podul casei fără a specifica în ce îl ține. Am urcat în acel pod de sute de ori fără să dau vreodată peste o boabă de mercur, dar cine știe? Casa este încă în picioare și cine știe peste ce surprize vor da cei ce or vor demola. Cine știe ce surprize ascunde o casă cu o vechime de peste un veac ce a fost martoră atâtor povești incredibile.

Au trecut de atunci destui ani, dar argint viu n-am mai întâlnit. Am întâlnit doar povești ce te fac să te zgribulești când le auzi în prag de seară, povești ce unora li se par doar fantasme. Dar eu am fost acolo. Am văzut. Am văzut o singură dată și a fost de ajuns să mă facă să cred.

Accesări: 5193

Comentarii   

#1 dumdorin 20-04-2010 14:51
In asemenea situatii nu mai poti spune "nu cred", iar cand incepi sa crezi vrei sa afli remedii. Strabunii nostri au fost foarte buni cunoscatori in domeniul holistic, dovada existenta persoanelor ce "se pricep sa faca si sa desfaca" din zilele noastre.
Pentru documentare istorica poti incepe de aici: http://www.enciclopedia-dacica.ro/
#2 Laurentiu 29-04-2010 12:39
E mai bine ca dispar babele astea! Stiam si eu vreo doua, care se ocupau cu asa ceva la Dumitresti!

Pentru a comenta trebuie să vă logați