Pe drumul sării spre Pleșești

La început de secol douăzeci, două erau drumurile ce legau Dumitreștii de oraşul de reședință, Râmnicu Sărat. Actualul drum ce trece gârla pe podul de fier din dreptul spitalului din Dumitrești și care urmărește cursul apei trecând prin localitățile din aval până la ieșire din Topliceni, ca apoi să treacă iar pe partea stângă a râului la intrarea în oraș, precum și drumul cel vechi, cunoscut de sute de ani sub denumirea de “drumul sării”, drum ce urcă dealul Găloieștilor ca apoi să facă spre dreapta prin pădure peste dealul Căpățâna spre Pleșești și mai departe spre Râmnic.

Timp de câteva sute de ani, locuitorii din zona muntelui, precum și cei din Dumitrești, au folosit acest drum ca singura cale de legătură cu târgul Râmnicului mai ales pe timp de iarnă și primăvară când topirea zăpezilor montane făcea din Râmnic un râu de netrecut.

Carele mocanilor, încărcate cu sare, porneau agale spre câmpie unde sarea era schimbată pe cereale. Mult timp această îndeletnicire și-a urmat cursul fără să fie stingherită de cineva. Doar din când în când, pe drumul de întoarcere, carele singuratice erau atacate la ceas de seară și jefuite de hoții ce își aveau culcușul în hățișurile pădurii. Străbătând câțiva kilometri de pădure seculară atunci, drumul șerpuia pe creastă până aproape de vârful dealului Căpățâna (592 m), ca apoi să coboare spre Pleșești și mai departe spre Râmnic. O hartă veche a județului Râmnicu Sărat aparută într-un atlas din 1928 ne înfățișează acest drum ca fiind drum județean. În 1928 era construit podul de fier peste râu și drumul actual devenise deja drum principal ceea ce ne face să credem că harta este cu mult mai veche. Nu se știe de ce autoritățile județene de atunci au renunțat să mai modernizeze acest drum prin Pleșești preferându-l pe celălalt. Să fi fost de vină distanța mai mare? Nu cred. Dacă studiem harta vedem că este mai scurt, în timp ce actualul drum urmează linia sinuoasă a râului. Să fi fost de vină atacurile tâlharilor asupra cărăușilor? Se poate . Poveștile bătrânilor sunt multe cu privire la pericolele ce-i pândeau pe călători pe dealul Căpățânii în pădurea Pleșeștilor. Nu puțini au fost însă și cei care și-au pierdut viața în aceste păduri, banii agonisiți la câmpie din comerțul cu sare, fructe și alte mărfuri făcând cu ochiul tâlharilor. Se povestește că în anul 1918, când germanii au părăsit Dumitreștiul, fostul primar nemțesc din comună, a fost atacat în pădurea Pleșeștilor fiind ucis. Se bănuiește că a fost ucis de un localnic, fost prizonier la nemți ce se întorsese și aflase că nevasta îl înșela tocmai cu neamțul. În bagajele neamțului a găsit sumedenie de bani, bani strânși de la populație în perioada de ocupație.

După război, omul nostru și-a deschis prăvălie devenind unul dintre cei mai bogați oameni din comună. (Nicolae Giurcă, Monografia comunei Dumitrești, 2002).

O altă întâmplare petrecută în acele vremuri, la început de veac douăzeci, a fost povestită de Dochița Găloiu, străbunică a subsemnatului, întâmplare repovestită de Aurica Găloiu, nepoata ei.

În fiecare sâmbătă, oamenii se duceau la târg la Râmnic cu diverse mărfuri mânați de sărăcie și nevoi. Este binecunoscut faptul că locuitorii din această zonă a văii Râmnicului se ocupau cu comerțul la sfârșit de săptămână, îndeletnicire ce există și astăzi pe aceste meleaguri. În ziua respectivă, pe drumul de întoarcere de la târg, în pădurea Pleșeștiului, Dochița s-a depărtat de grup ducându-se după niște tufe pentru a-și face nevoile. Fiind ziua în amiaza mare nu a crezut că i se poate întâmpla ceva, dar s-a înșelat. În acel moment a fost atacată de hoții care, au tras de haine, i-au rupt buzunarele, i-au smuls flaneaua și i-au luat tot ce avea la ea. Totul s-a petrecut rapid, hoții fiind de mult pe urmele lor și pândindu-i de la distanță. Strigătele ei au fost în zadar. Până să se dezmeticească cei ce o însoțeau hoții au dispărut în hățișurile întunecate ale pădurii. Fiind multe persoane în grupul ce se întorcea de la Râmnic tâlharii n-au îndrăznit să atace pe față, preferând s-o atace pe Dochița care s-a depărtat de ceilalți. Norocul femeii a fost că banii câștigați la piață erau ascunși sub batic în părul strâns în coc. Hoții n-au bănuit ce ascunde părul femeii și s-au ales cu o pradă nesemnificativă.

Ascunderea banilor în coc, denotă faptul că tâlhăriile erau foarte frecvente pe acel drum fiind cunoscute de toată lumea pericolele ce pândeau la tot pasul. Noaptea nimeni nu avea curajul să traverseze pădurea din dealul Căpățânii. Drumeții se opreau în Pleșești unde aprindeau focuri în așteptarea dimineții și nu plecau mai departe decât dacă se strângeau mai multe căruțe.

Undeva, spre partea Bordeștilor, în mijlocul pădurii există un sat, Lin?ii, sat vechi ce apare menționat în harta rusă din 1935 cu 20 de familii.(Constantin Marafet, Un colț de țară Românească- Județul Slam Râmnic. Editura Rafet, 2008). Destul de dezvoltat pentru acea vreme, satul respecta tradițiile satelor românești în centrul lui ridicându-se o biserică de lemn. (mărturia lui Moș Cirip din Găloiești, născut în anul 1901, cel ce a avut ocazia să viziteze satul înainte de dispariție). Ce a făcut ca satul să dispară nu se știe sigur. Cert este că în primele decenii ale veacului douăzeci nu a mai rămas nimic acolo, pădurea înghițind o parte din istoria locurilor.

Construirea unei căi ferate forestiere în anul 1903 de către Alexandru Plagino, mare proprietar în zonă, ar fi trebuit să dea un impuls dezvoltării satului. Nu s-a întâmplat așa.

Calea ferată îngustă ce lega dealul Căpățâna de Gugești, pornea aproape din din vârful dealului și cobora pe valea Nerujei până în “Rampă “, loc de depozitare și transbordare a lemnelor. De aici pornea spre Tâmboiești, trecea prin Cândești și Plainești spre Gugești. O hartă austriacă din 1904 indică clar traseul căii ferate ce între timp a dispărut. Conform mărturiei unui bătrân locuitor al Găloieștiului și anume Gheorghe Trandafir, întreg satul a fost strămutat de către Plagino pe valea Râmnei în preajma primului război mondial. De aici deducem că era un sat de clăcași ce munceau pe moșia boierului.

Azi mai există doar locul ce își păstrează denumirea de Linți. Pădurea a acoperit vatra satului, aceasta fiind greu identificabilă, constituind un bun prilej pentru cei pasionați să caute urmele și să aducă la lumină o parte din istoria locurilor.

Din punct de vedere al pitorescului însă, vechiul drum nu poate fi egalat nici pe departe de actualul drum spre Râmnic. Copaci bătrâni se mai înalță încă de o parte și de alta a drumului ce acum este folosit doar de proprietarii de păduri din zonă. Liniștea pădurii se coboară asupra temerarului ce îndrăznește să-l străbată, razele soarelui patrunzând cu greu printre frunzele fagilor și stejarilor ce se unduie în adierea vântului. Aici, la marginea lui, în locul cunoscut sub numele de “Gura lui Olteanu”, cândva a existat o gârneață bătrână și scorburoasă. A fost gârneața în scorbura căreia își făcuse culcușul zmeul, acel șarpe uriaș ars de viu de săteni după ce au descoperit că sugea laptele de la vaci.

După aproape o sută de ani, locul cioatei nu se mai cunoaște, rămânând doar legenda să amintească celor din ziua de azi de cele întâmplate cu ani în urmă când oamenii mai credeau în povești și în zmei.

Cine se abate spre dreapta pe drumul ce coboară în Podul Brătuleștilor își va bucura privirea cu o priveliște nemaipomenită odată ajunși î n prima poiană. În fața ochilor se deschide în toată splendoarea depresiunea Dumitreștiului ce se vede ca o covată plină de sate, iar jos, în vale, râul șerpuiește lin cu apa sclipind sub razele soarelui de după-amiază. Până în urmă cu vreo zece ani, în această poiană exista un foișor din lemn înalt cam de zece metri de pe platforma căruia puteai admira valea Râmnicului începând de la Buda și până la Chiojdeni.

Până prin anii “70 ai veacului douăzeci, drumul a fost folosit în mod frecvent de locuitorii Dumitreștiului. Când eram copil exista o vorbă a bătrânilor și anume:”Mă duc la Pleșești să cumpăr sticle de lampă”.

Ca și acum o sută de ani, drumul spre Pleșești a rămas accesibil mai mult atelajelor trase de animale, subsemnatul nereușind să ajungă la cota 592 cu bătrâna Dacie. Câteva “Știoalne” ( ȘTIOÁLNĂ , știoalne, s.f. (Reg.) Bulboană. ♦ Baltă mocirloasă. – Din germ. Stollen, ucr.  štol'na) m-au obligat să continui drumul pe jos până la releul de telefonie mobilă construit în vârful dealului. Acolo, într-o poiană pitorească, semnul civilizației a pătruns contrastând cu pustietatea și liniștea din jur. Singurul lucru bun este drumul spre Pleșești, drum refăcut pentru accesul utilajelor ce au ridicat releul.

Cum ar fi arătat oare zona dacă drumul către Râmnic s-ar fi construit pe aici?. Sigur ar fi fost o plăcere să conduci kilometri întregi prin pădure în zilele de vară. Ar fi fost mult mai mulți turiști în zonă și, cine știe, poate s-ar fi construit și ceva pensiuni aici unde ne-am fi putut destinde la umbra liniștitoare a pădurii.

Dumitreștiul văzut de la fostul foișor

Cu "kal-ul" în știoalnă

Căprioare

Releul din dealul Căpățâna

Accesări: 2207

Comentarii   

#1 Tanasescu Ciprian-Gabriel 02-05-2010 12:49
Ce peisaje frumoase avem. Pacat si de foisor. De cate ori am petrecut acolo sus. Cei din generatia mea stiu despre excursiile facute cu bicicleta la foisor.
#2 JosComunismul 02-05-2010 12:56
Eu nu am fost niciodata la foisor...oricum foarte frumos.....
#3 Chiriac Ciprian 18-05-2010 21:13
e hai ma domnu' va aratati BMW !!!!! belea fotografii :D

Pentru a comenta trebuie să vă logați