Itinerar de duminică

Dimineata frumoasa de mai, cu cerul senin si soarele stralucind pe bolta nemarginita, parca speciala pentru a te imbia la o calatorie prin imprejurimile Dumitrestiului de azi. Cum azi timpul mi-a permis, l-am sunat pe Catalin, un vecin de aici din sat, si i-am propus sa facem o plimbare undeva in partea de sud a comunei. Este zona preferata mai ales pentru peisajele ce se arata inaintea ochilor si a... obiectivului. Zis si facut. Am pornit la drum pe ulita prafuita si mohorata fara sa luam la noi nimic altceva in afara de aparatele foto. In urma noastra, cracanat si cu coada ridicata, pramatia mea de catel mergea bucuros ca nu-l izgonesc inapoi acasa. Mi-am zis ca nu-i strica putina miscare, sa se sature de mers pe jos. Am parasit satul coborand pe la “Ciciurul lui Avram” si urcand inca vioi “La padure” cum spunem noi acelor locuri. Pasim printe sute de cioate de salcami ce aucazut sub topoarele criminale ale locuitorilor satului de romi din apropiere. Bineinteles ca autoritatile responsabile cu paza acestei paduri sau mai bine-zis ce a mai ramas din ea, nu au ochi sa vada genocidul de aici. Si in final de ce sa vada? Copacii nu tipa, nu reclama si probabil ca niste paznici sa fi bagat si ei niste bani in buzunar. Doar traim in Romania, se poarta. Ne oprim sus, pe creasta muchii, si tragem cateva cadre inainte sa coboram pe partea cealalta spre “Valea lui Ion” . In jur totul este verde. Un verde crud de luna mai ce incanta privirea celui ce stie sa priveasca. Coboram spre garla ce curge undeva departe, in vale. Valea lui Ion are povestea ei veche, poveste despre care a scris cineva nu cu mult timp in urma si asupra careia nu mai revin. Din loc in loc ne oprim sa fotografiem tot ceea ce ni se pare interesant. Garla din vale, podul de fier aflat in amonte pe Ramnic , copacii inverziti sau florile ce se unduie in adierea destul de puternica a vantului. Din garla urcam serpentinele spre “Podul Bratulestilor”, o terasa ce vine in continuarea celor din Podul lui Ion, Galoiesti, Giurcari, Blidari si Podul Dumitrestilor. Soarele puternic si panta abrupta ne face sa luam o pauza la umbra unui plop batran, prilej pentru noi sa sa mai facem cateva fotografii. Trecem prin ceea ce candva a fost un sat populat fara sa ne derajeze nimeni. Aici, in Podul Bratulestilor, mai sunt doar doua case si un bordei. Pe partea cealalta, in Podul Garnetii, se mai zaresc doua case dintre care una destul de darapanata si posibil nelocuita. Undeva printre merii ce abia s-au scuturat de floare se arata scoala. Incet, incet devine o ruina. Parasita in urma cu mai bine de un deceniu din cauza numarului mic de elevi, va deveni peste un deceniu doar o amintire in memoria celor ce au invatat sau au trecut pe aici. Povestea Ionica Leopea, un batran trecut de 80 de ani, in urma cu un an cand pasii m-au purtat prima oara prin aceste locuri, ca prin aceasta scoala au trecut de-a lungul timpului peste 100 de elevi. Azi, ceea ce a a fost candva Podul Garnetii si Bratulesti daca mai adaposteste patru-cinci suflete. Probabil ca intr-o scriere viitoare sa povestesc mai multe despre aceasta asezare uitata de lume si de autoritati. De jur-imprejur se aud doar pasarile padurii ciripind nestingherite de nimeni. Niciun zgomot al civilizatiei nu patrunde pana aici. Doar iarba verde si multa liniste. Lasam in urma satul si urcam prin padure spre locul unde candva exista un foisor. Este greu. N-avem apa si se cunoaste asta. Pana si catelul a scos limba de un cot dar se tine bine inca. Dupa inca cateva sute de metri se vede o poiana. Ajungem sus unde era foisorul. Nimic nu mai aminteste ca a existat vreodata. Ne odihnim la umbra unui par batran si privim spre Dumitresti cum ai privi intr-o covata. Cred ca suntem la aproape 500 de metri altitudine.  Din pacate atmosfera nu este curata si muntii nu se vad asa bine. Poate cu alta ocazie vom avea mai mult noroc. Pornim pe vechiul Drum al Sarii spre varful dealului Capatana. Scria prin 1924 George Tatulescu in “Valea Ramnicului” ca in vechime, in urma unei alunecari de teren a iesit la suprafata un craniu omenesc. Cineva l-a agatat intr-un copac si toti oamenii ce treceau pe acolo i-au spus “Dealul Capatanii”. Drum este destul de bun.

Din loc in loc cate stolna cu noroi se arata in calea celui ce ar vrea sa treaca cu masina pe aici. Discutam despre cum ar fi fost daca proiectul ca acest drum sa fie drum judetean s-ar fi pus in aplicare. Dar de ce au abandonat aceasta idee autoritatile ramnicene la inceputul anilor douazeci ai veacului trecut nu pot sa-mi dau seama. Drumul dintre Dumitresti si Ramnicu Sarat ar fi fost mai scurt cu peste 10 Km. Mai scut si mai frumos. Inca avem dreptul sa visam la ce ar fi fost daca.... Pasesc pe pamantul umed respirand aerul curat si destul de racoros aici, aproape de varf.

Cu cat ne apropiem de punctul cel mai inalt, privelistea din jur se schimba. Drujbele criminale ale afaceristilor de doi bani au facut si aici dezastru. Daca in urma cu peste o suta de ani, strainii veniti sa exploateze padurile de pe valea Ramnicului construiau drumuri si cai ferate, cei din ziua de azi nu stiu decat sa-si bata joc de padure. Nici macar o piatra n-au pus pe acest drum si nici in alta parte. Sus se inalta releul de telefonie. E inalt. Noi, cei din Dumitresti nu vedem decat

jumatate din el din cauza ca nu se afla chiar pe locul cel mai inalt al dealului. Se afla intr-o poiana destul de larga si verde. Ce ar mai merge aici o cabana sau o pensiune. Cum noi nu avem bani, dupa cateva minute de odihna si cadre prinse in obiectiv plecam mai departe. Glumim pe seama hotilor de odinioara ce pradau carutele ce se intoarceau din targul Ramnicului. Oare unde isi ascundeau prada? O fi ramas si pe aici ceva? Spre Plesesti n-am coborat niciodata. De aici drumul este necunoscut dar si mult mai jalnic ca cel pe care am venit. Fiind mai aproape de sat, exploatatorii de paduri sunt multi si lacomi. Trecem printr-o padure de pini. Curios ca sunt pini aici. Posibil sa fi fost plantati cu peste treizeci de ani in urma. Mirosul de rasina imi aminteste de calatoriile de la Vintileasca. La nici un kilometru de releu se arata primele case. Este Plesestiul. Sat vechi unde veneau batranii dupa gaz si sticle de lampa. Parca nici nu-mi vine sa cred ca este asa aproape de varful dealului. Traiam cu impresia ca este mult mai departe. Coboram pe ulita pietruita sub razele dogoritoare ale soarelui. Dintr-o curte, un caine furios latra la la noi. Un batran scoate apa dintr-o fantana aflata intr-o gradina. Vrem sa-i cerem o cana de apa dar privirea lui deloc prietenoasa ne face sa renuntam. Trebuie sa existe o fantana si la marginea drumului. Am putea merge la Ramnic, dar nu avem bani la noi asa ca renuntam. Se vad releele de la Danulesti undeva in dreapta. Daca mai coboram mult pe ulita ajungem mult mai departe de ele si de apa Ramnicului. Travesrsam o gradina si dam intr-un drumde tarna. Dintre copaci si-a facut aparitia o persoana cu o butelie in spate. Asteptam sa soseasca in dreptul nostru si o intrebam cum putem ajunge la apa Ramnicului. Intr-un limbaj aproape imposibil de descifrat ne explica ca este o carare care urca, coboara, urca si restul n-am mai inteles. A doua varianta este sa coboram si apoi sa urcam in Danulesti. Ni se pare prea lung drumul asa ca alegem prima varianta. La o raspantie se vede o fantana. Ne grabim sa ne potolim setea ce nu ne dadea pace. Data viitoare suntem hotarati sa ne echipam mai bine. Dar cand am plecat de acasa nici noi nu stiam ca vom ajunge pe aici. Ajungem pe creasta unei culmi si de aici ne uitam nedumeriti in jur. Un drumeag urca spre dreapta, dar nu o luam pe el ca sa nu ajungem de unde am plecat. Pe creasta celuilalt deal se afla releele. Noi trebuie sa ajungem cam un kilometru mai in sus. Ne uitam in vale si vedem ca avem de strabatut peste doi kilometri prin padure si prin hatisuri. Asta e. Pornim la drum. E mai usor la vale. Strabatem locuri lasate parloaga, livezi aproape parasite si neingrijite de nimeni. Peste tot este la fel. In cateva zeci de ani pe aici vor fi paduri ca pe vremuri. Oamenii nu mai au puterea sa munceasca locurile. Toti sunt batrani. Tinerii au plecat. De pe urma agriculturii de subzistenta nu poti supravietui intr-o Romanie unde toate produsele agricole sunt importate. Un petic de loc acoperit cu scaieti uscati iese in evidenta. Ii fotografiez. Dupa inca cateva sute de metri ajungem pe culme. In fata noastra se desfasoara Dumitrestiul in dreapta, iar peste Ramnic, Alexandru Odobescu si Buda. Ne asezam la umbra unui nuc batran sa ne tragem sufletul si sa prindem cateva cadre interesante inainte de a cobori spre garla. Putin mai la vale, la raspantie, o cruce veche din piatra imi atrage atentia. Incerc sa deslusesc ce scrie pe ea, dar trecerea vremii si-a spus cuvantul. Parca ar fi scris anul 1927 A dua cifra nu se desluseste bine. Poate sa fie 1927 dar si 1827. Cert este ca e foarte veche si probabil ca ascunde in spate si o poveste. Dar cine isi mai aminteste de ea? Coboram spre Ramnic si dupa un sfert de ora ne aflam pe prund. Daca ar mai fi existat “mocanita” as fi asteptat la “ia-ma nene”. Dar cum trenul nu mai circula pe aici de aproape un veac, nu ne ramane decat sa o luam la pas pe prundul plin de bolovani inapoi spre Dumitresti.

Traseul străbatut azi

Din Podul Brătuleștilor

Dumitreștiul văzut de la foișor

 Releul de pe Capatana

La intrare în Pleșești

Fântana lui Iacob săpata în anul 1972

Priveliște spre Dănulești

Scaieți și iar scaieți

În dealul Dănuleștilor

Crucea veche de la răspântie

 

 

Accesări: 1709

Comentarii   

#1 chirac 15-05-2011 22:30
Bravo, camarade, nu stai în casă ca alții. Îți sugerez să treci sub fotografii un mic text explicativ. Dă-i înainte!
#2 chirac 01-06-2011 22:49
Scrie Găloiu pe fotografii, să știe lumea cine-i ăla care rânjește la cameră
#3 marianx 02-06-2011 14:13
Da. La urmatorul articol o sa pun

Pentru a comenta trebuie să vă logați