O lume dispărută

Lumea se află într-o continuă schimbare, nimic din ziua azi nemaiamintind de ce a fost în urmă cu zeci de ani. Urmele trecutului dispar an de an atât din peisajul vizual cât şi din memoria oamenilor, rămânând doar uitarea .

Era într-o zi de primăvară călduţă  şi cu soare bland ce mângâia mugurii cruzi ai copacilor când am pornit într-una din călătoriile mele pe coclaurile comunei , înarmat cu multă nostalgie şi cu nelipsitul aparat de fotografiat.

Am părăsit satul şi am luat-o spre Valea lui Ion trecând pe lângă comoara dintre izvoare sau mai bine-zis , locul unde, cândva, în vremuri demult apuse,  fusese îngropată de străinii ce ne cotropiseră ţara.

În vale, Ciciurul lui Avram, curgea liniştit la fel ca în urmă cu un veac , iar apa limpede şi cristalină susura printre firele crude de iarbă spre pârâul din apropiere.

Pe acolo în vale, pe vremuri trecea Drumul Carelor, drum din care n-au mai ramas decât crâmpeie de amintiri pierdute prin memoria bătrânilor noştri. În acele timpuri, când încă nu se inventaseră motoarele, locuitorii Bordeştilor si cei de la câmp veneau aici, pe apa Râmnicului, să-şi macine agoniseala de peste an, la moara din mărăcini, aflată în aval de actualul pod de fier. Drumul urca prin Valea Babei, pe firul pârâului, trecea prin Poiana Popii  şi ieşea tocmai în deal la Muşuroi.    Pe acest drum, carele cojanilor pline cu saci, trase de boi vânjoşi, urcau alene sub dogoarea sorelui de vară, formând adevărate coloane .

Peste deal, în Valea lui Ion, vale ce-şi duce povestea peste veacuri , zumzetul albinelor se aude necontenit printre crengile înflorite ale prunilor îngrijiţi altădată, aflaţi în părăsire acum. Din apropiere, pădurea işi trimite mirosul de mugure crud şi nedesfăcut încă.

Cândva, această vale clocotea de viaţă. Existau aici câteva case destul de sărăcăcioase, cea mai răsărită fiind cea a lui moş Vasile Pană. Parcă îl văd şi acum, cu pantalonii din cioarec strânşi pe picior în bocancii ponosiţi, cu pălăria cu boruri înguste peste părul cărunt şi mustaţa scurtă ce îmi amintea de bunicul, tragând vaca de funie spre casa ce o avea aici.

Dacă prin anii optzeci puteai vedea ieşind fuioare de fum din hornul ce se ridica deasupra acoperişului din şindrilă de stejar,  acum doar o grămada de bolovani ce cândva formau temelia casei mai aminteşte că aici a locuit cineva.

Mai încolo, fără ghizdele, într-o fântână părăsită dar plină cu apă cerul se oglindeşte trist, martor la trecerea timpului şi a celor ce se petrec pe acest pământ.

Nici din celelalte case n-a mai rămas nimic. Cea a ţigăncii Mariţa  a rezistat până prin anul 2000, dar după moartea babei s-a prăbuşit şi vegetaţia a început să înghită orice urmă de civilizaţie.

Trăia într-o sărăcie lucie şi avea un bordei cu o cameră şi un chiler cu pereţi împletiţi din nuiele cu lut, iar pe prispa îngustă se afla o masă acoperită cu muşama veche.

Am plecat mai departe coborând pe drumul ce şerpuia printre valurile de pământ răscolit de alunecările de teren. În vale, Râmnicul curgea lin, strălucind în razele soarelui de primăvară. Natura se întorcea la viaţă, dar la o altă viaţă, fără cei ce odinioară populau aceste locuri.

Din gârlă m-am abătut spre Podul Brătuleştilor, dincolo de pârâu, loc  prin care mai trecusem cândva , în urmă cu peste un deceniu. Sus, un platou verde s-a arătat înaintea ochilor , iar ceea ce m-a frapat a fost liniştea. O linişte adâncă, netulburată de nimic, ce te îmbia la visare.

Aici fusese cândva moşie boierească. În secolul  XVII domnitorul Alexandru Iliaş întărise lui Manea din Pleşeşti ocină aici şi un vad de moară cumpărat de la Duşa din Biceşti [1]. Mai tărziu, aceste locuri au fost parte din moşia boierului Alexandru Zamfirescu până în perioada interbelică. Odată cu apropierea războiului şi ameninţarea comunismului, Zamfirescu a înstrăinat multe părţi din moşia sa.

Aici mă întâmpină două gospodării locuite şi care arată destul de ingrijite. O cocioabă pe trei sferturi dărâmată indică faptul că populaţia acestei zone era mult mai numeroasă cândva.  Fosta şcoală, cu pereţii găuriţi de ghionoi, se ridică ca o fantomă printre pomii aproape în floare. A fost construită pe terenul lui Ionică Leopea, un bătrân octogenar ce-şi duce bătrâneţile în această pustietate.

L-am întâlnit pe bătrân pe cărarea ce urcă din prundul gârlei spre fostul sat. Se întorcea de la biserică. Încă se ţine bine la vârsta lui.  Îmi povesteşte despre şcoală. S-a luptat mult să înfiinţeze aici şcoala.

 A crezut că doar aşa minţile ţiganilor din Podul Gârneţii, sataflat câteva sute de metri mai încolo peste un pârâu, se vor lumina. Îmi spune că s-a înşelat. A făcut multe drumuri la judeţ şi într-un final, învăţătorul Viţu şi Ceauşu i-au bătut în poartă să-l anunţe că s-a aprobat şi că trebuie să asigure un spaţiu pentru sala de clasă. Şase ani a funcţionat şcoala în casa lui moş Ionică  până când a ridicat un local nou.

Peste o sută de copii au trecut pragul şcolii de aici. Pănă în anii nouăzeci învăţător a fost Tabac Dumitru. Nu era localnic. La repartiţie a văzut că postul este la Şcoala Găloieşti 2. Credea că este aproape de centrul comunei. A ales acest post. A crezut că Galoieştii este un sat mare dacă are două şcoli. Nu s-a inşelat. Este un sat mare, dar ca întindere. Aici a găsit o sală de clasă improvizată într-o încăpere la Ionică Leopea.

Moş Ionică îmi povesteşte despre Dumitru Căpăţână, un ţigan scăpătat ce avea în Biceştii de Jos o cârciumă şi un han. Îşi cumpărase aici cinci pogoane de pământ pe care le-a platat cu vie. Împrumuta iarna ţiganii cu bani iar primăvara şi vara  îi scotea la munca pământului sau la făcut cărămidă de apă în malul gârlei în contul banilor daţi în iarnă.

Povesteşte despre tatăl său, Dumitru Leopea , pădurar în zonă şi primul care s-a mutat aici în Brătuleşti.  După el au mai venit şi alţii.  Dincolo de pârâu, în Podul Gârneţii, au fost şi treizeci de case. Un adevărat sat. Acum mai sunt două. A plecat lumea. Majoritatea s-au mutat în locuri mai accesibile în satele din apropierea căilor de comunicaţie.  Poate dacă ar fi învăţat carte şi nu ar fi urât munca  satul s-ar fi dezvoltat. Acesta e crezul lui moş Ionică.  La cât s-a zbătut pentru ei, moşul este şi acum dezamăgit. Dintre toţi care au trecut prin şcoala de aici numai unul a învăţat carte. Dacian. Este unul dintre cei care încă mai locuiesc aici. Povesteşte despre o familie ce îşi avea casa la câţiva metri de şcoală, dar care nu a învăţat nici măcar să se semneze. Vorbele lui Dumitru Căpăţână către tatăl său îi răsună şi acum în urechi ca un blestem peste timp :

“Măi, Dumitre! Când îi vedea o urmă de ţigan să sări în băţ peste ea, să nu calci în ea că te molipseşti, mă!” Avea dreptate ţiganul. Spune moş Ionică că urmaşii lui Dumitru Căpăţână, ţiganul ce îl împrumuta pe boierul Zamfirescu cu bani să-şi plătească argaţii, au fost nişte copii răi şi puturoşi care n-au fost în stare să învete carte şi nici să muncească averea lăsată de tatăl lor.

Îl las pe moş Ionică cu grijile lui şi pornesc prin pădure către gârla ce curge în vale. În urma mea rămâne un loc aproape pustiu a cărui linişte este tulburată doar din când în când de lătratul unui câine ce rar are ocazia să vadă oameni străini.

Aici nu va mai fi niciodată şcoală şi peste câţiva ani  nici suflet de om. Lumea se află într-o continuă schimbare şi de multe ori dispar şi lucrurile bune, rămânând în urma lor doar amintirea.  Nu peste mult timp, Podul Gârneţii şi Podul Brătuleştilor vor deveni amintire . Amintire în memoria celor ce încă mai ştiu că acolo, departe de lumea civilizată, căteva suflete îşi duc traiul la lumina lămpii, netulburate de vârtejul evenimentelor social-politice din ziua de azi.


[1] Judeţul Slam Râmnic – Un colţ de ţară românească -vol I, Constantin Marafet, Valeriu Nicolescu, Pag 219

Accesări: 1452

Pentru a comenta trebuie să vă logați