Un dascăl de demult- nea Tomiță

Toma Dicescu s-a născut la 3 ianuarie 1856 fiind fiul preotului Ştefan Dicescu Sachelarie [1]. Urmează o carieră didactică ca institutor în capitală(1880) , revizor şcolar la Rm. Sărat şi Vlaşca (1892; 1893), director de liceu în Câmpulung şi Buzău (1895-1904; 1905-1907), după 1912 se transferă la Seminarul central Bucureşti. Ultimul an înaintea pensionării îl găsim profesor la liceul Ghe. Lazăr din Bucureşti.

Doctor în filozofie şi pedagogie la Leipzig, Toma Dicescu e bun didactician, autor de manuale, remarcabil şi prin conferinţele publice ţinute la Buzău în cadrul Ateneului. Ca scriitor, editează două broşuri cuprinzând piese de teatru populare şi moralizatoare, destinate tineretului îndeosebi

 tom2

Printre operele sale amintim: Dramaturgie – „Leacul beţiei“ (piesă populară de teatru în cinci acte) şi „Povestea basamacului“, Câmpulung, Tipografia şi legătoria George N. Vlădescu, 1904. 52 p. ; „Piese de teatru şi lectură pentru tinerirne“, Buzău, 1908. 73 p.; Alte lucări (selectiv) – „Cultura morală a tinerimii“, Câmpulung, 1898. 30 p.; „Material pentru serbările şcolare şi şezători săteşti“. Câmpulung, 1902. 60 p.; „Conferinţe“, Buzău, 1911. 52 p. [2].

Grigore Băjenaru, autorul cărţii citite de mine, zugrăveşte o imagine absolute remarcabilă a celui ce i-a fost dascăl la Liceul Gheorghe Lazăr din capital. Redau mai jos, pentru cei ce nu au citit cartea, cateva fragmente pentru a-şi intregi cunoştinţele despre un important fiu al Râmnicului şi anume Toma Dicescu.

„LA "TINERIMEA ROMÂNĂ"

În clasa a II-a, la Limba română, l-am avut profesor pe Toma Dicescu, un dascăl tare bun, de modă veche.

Era bătrîn, în ultimul său an de învăţământ, pentru că în anul următor a ieşit la pensie.

Mărunt şi gras, cu mustăţi şi cioc, cu ceas de aur purtat la vestă, Nea Tomiţă, cum îi ziceam noi, ne făcea lecţii frumoase.

Era un om de o rară sensibilitate şi avea pentru scriitorii noştri clasici un adevărat cult.

Ne-a impresionat în mod deosebit pe toţi elevii, fără excepţie, în ziua de marţi, 19 noiembrie 1919.

A intrat în clasă abătut şî cu ochii scăldaţi în lacrimi. De obicei, cum se suia pe catedră, se şi aşeza pe scaun, pentru că drumul pe scări, de la Cancelarie pînă la clasă, îl obosea nespus de mult. De data asta, însă, a rămas în picioare, făcîndu-ne semn să ne aşezăm.

Văzîndu-i ochii înlăcrimaţi, ne-am gîndit că i s-a în­tîmplatvreo nenorocire în familie. Dar era cu totul altceva. A tăcut cîteva clipe, mişcîndu-şi buzele şi părînd că vrea să-şi aleagă cuvintele. Apoi a rostit încet, ca şi cînd ne-ar fi împărtăşit o mare taină:

- Băieţi... am să vă dau o veste nespus de tristă... Marele nostru poet Alexandru Vlahuţă nu mai este în viaţă!

Unfreamăt se ridică din bănci. Vlahuţă erapentru noi, elevii, unul dintre cei mai mari poeţi pe care-i cunoşteam. Îl iubeam cu toţii şi era prietenul nostru încă din clasele primare,cînd îi învăţam poeziile pe dinafară.

Toţi rezumaserăm în caietele de "compunere" povestirile din chinuita copilărie a micului meşter zugrav iconar Grigorescu... sau minunatele descrieri din "România pito-rească" şi toţi ne amintirăm cu surîsul pe buze întîm­plările pline de haz din viaţa isteţului şcolar-negustor Mogîldea.

Cum?! Era cu putinţă oare ca acest iubit poet să moară? Nu ne venea să credem.

― Să nu uitaţi, copii, vorbi mai departe nea Tomiţă: Vlahuţă a fost prieten şi a vieţuit ani şi ani alături de cei mai de seamă scriitori români... L-a cunoscut îndeaproape pe Eminescu, iar Delavrancea şi Caragiale au fost nedespărţiţii1ui prieteni.

A tăcut cîteva clipe, apoi a adăugat:

― M-am gîndit că ar fi frumos din partea clasei noastre să trimitem o coroană de flori la înmormîntarea marelui poet. Cine doreşte şi poate îl rog să contribuie. Eu vă mulţumesc dinainte şi mă înscriu cel dintîi pe listă...

În ochi ne jucau lacrimi greu de stăpînit. Trăiam pentru prima oară asemenea durere: moartea unui poet. Şi n-a fost unul măcar care să nu contribuie la această o ofrandă, renunţînd la toate micile economii.

Întîmplareaaceasta ne-a mişcat mult şi ne-afăcut să ne fie şi mai drag decît pînă atunci bătrînul nostru dascăl de Limba română, care vădise un suflet ales.

Toma Dicescu nu ne da nici o compunere de făcut acasă, fără să nu nedicteze planul minuţios întocmit în clasă, aşa că, oricîtde slab ai fi fost la Limba română, era peste putinţă să nu scrii cevape caiet.

Izbutisem să fac cîteva compuneri şi teze bunicele, şi cu toate că mă avea în ochi de silitor la materia lui, Nea Tomiţă nu-mi pusese niciodată mai mult de opt, din pri­cina purtării.

Totuşi, cînd de la Cancelarie s-a cerut o listă cu cei mai buni din clasă la Română, ca să-i înscrie la concursu­rile de la "Tinerimea Română", Nea Tomiţă m-a trecut şi pe mine, printre alţii, care aveau note mai mari de opt.

Pe vremea mea, prin 1919―1920, concursurile la "Ti­nerimea Română" se ţineau pe la sfîrşitul anului şcolar.

Era prin mai. Toma Dicescu a intrat în clasă şi, după ce i-a strigat pe cei care aveau să se prezinte la concursul de la "Tinerime'', a ţinut următorul logos:

― Băgaţi-vă bine în cap ce am să vă spun! O să vă dea o lucrare... un subiect din acelea pe care le-am făcut şi răsfăcut tot anul... aşa că n-are de ce să vă fie teamă! Asta nu însemnează, însă, că e o teză obişnuită, trimestrială, aşa cum aţi dat la liceu. E ceva mult mai serios... Lucrarea o citeşte o comisie compusă din trei profesori de Limba ro­mână! Vi se dă timp de scris două ore, să tot scrieţi! Gîn­diţi-vă bine, însă, înainte de a începe... Nu vă repeziţi la scris, ca pe urmă să vă poticniţi şi să nu ştiţi încotro s-o luaţi. Faceţi-vă planul cu multă grijă, în gînd, bineînţeles, fiindcă pe hîrtie nu cred să vă dea voie!

Căutaţi să scrieţi cît mai curat şi mai frumos, pentru că şi asta are multă însemnătate... Este primul lucru cu care face cunoştinţă profesorul, înainte de a şti conţinutul tezei. Şi, pînă să vezi că omul e cumsecade, îi observi mai întîi îmbrăcămintea, deşi se mai spune şi astăzi că "nu haina face pe om"... Asta are rost în anumite împrejurări... Mai tîrziu o să vă convingeţi voi înşivă că toate proverbele tre­buie înţelese mai adînc; dar nu despre asta e vorba acum...

Deci, căutaţi să scrieţi caligrafic! Ţineţi seama de punc­tuaţie şi de ortografie! Oricît talent aţi avea voi, dacă nu scrieţi corect, n-aţi făcut nici o ispravă.

Exprimaţi-vă ideile în propoziţiuni şî în fraze cît mai limpezi cu putinţă. Lăsaţi la o parte cuvintele străine de limba noastră şi stilul întortocheat; asta e treaba scriito­rilor mari!”

Nu vă grăbiţi deloc. Să nu vă impresioneze faptul că cel de lîngă tine scrie de zor şi că o să ţi-o ia înainte Lasă-l să scrie! De unde ştii că nu scrie prostii? Şi zece pagini proaste nu fac cît un rînd dintr-o pagină bună.

“Nea Tomiţă a venit cum a sunat de intrare. Era foarte emoţionat şi, după ce notă grăbit absenţii, se ridică, se dete jos de pe catedră, veni în faţa băncii mele şi-mi puse mîna pe cap a mîngîiere, spunînd:

 

tom1 - Băieţi, după cum cred că aţi aflat cu toţii, munca mea stăruitoare cu voi, la Limba maternă, timp de un an, nu numai că n-a fost zadarnică, dar a dat rezultate la care nu mă aşteptam! Colegul vostru, Băjenaru, a obţi­nut premiul al treilea la concursul pe ţară de, la "Tinerimea Română"!Nu este numai un succes al lui, personal, ci este un succes al clasei voastre, ba mai mult decît atît: un succes al liceului vostru! (Aci mă simţii obligat să mă ridic în picioare, cu mîna lui pe capul meu!) Eu îl felicit din toată inima, lucru pe care desigur că voi l-aţi făcut cu mult înaintea mea, şi-i urez să aibă parte în viaţă de succese cît mai frumoase! Mă bucur cu atît mai mult, adaugă el, cu cît, băieţii mei dragi, sînt bătrîn, acesta este ultimul meu an, aş putea spune chiar ― pentru că ne aflăm la sfîrşitul anului şcolar ― ultimele zile de învăţămînt ale mele! Anul şcolar viitor mă va găsi pensionar... Colegul vostru mi-a hărăzit bucuria neaşteptată ca un elev de-al meu să fie distins cu un premiu de "Tinerimea Română"! Acum nu înţelegeţi voi prea mult; mai tîrziu, o să vă daţi seama de însemnătatea acestui lucru atît de mic în aparenţă. Să trăieşti, Băjenarule!

De felul meu eram cam zurbagiu în şcoală şi nu pier­deam nici un prilej ca să fac glume, stimulat mai mult de faptul că-i vedeam pe colegii mei rîzînd cu poftă şi distrîn­du-se mai ceva ca la teatru.

Pe Nea Tomiţă îl necăjisem de multe ori.

De data asta, nu ştiu de ce, însă, ochii au început să mă usture fără de voia mea... să simt săgeţi prin ei... şi m-au podidit lacrimile! Bietul Nea Tomiţă Dicescu nu vorbise niciodată atît de pătrunzător!...

Şi cum se nimerise ca tocmai eu, zurbagiul care-l su­părasem de atîtea ori, să-i fac o bucurie atît de mare pen­tru cariera lui dăscălească!”

A comenta mai departe despre cel ce a fost Toma Dicescu este de prisos. Oare câţi dascăli din ziua de azi îl mai pot egala?

După ieşirea la pensie, Toma Dicescu a revenit în oraşul său natal, Râmnicu Sărat, fiind regăsit mai apoi ca preşedinte al „Ligii Culturale” şi al Societăţii filarmonice din oraş.[3] În anul 1928 se afla în fruntea Comitetului şcolar de la Liceul de fete “Doamna Elina Matei-Basarab”. Sub preşidenţia lui, comitetul a reuşit a reuşit sa obţină în mod definitiv localul scolii si de asemenea , a cumpărat un teren destul de mare lângă şcoală, din fondurile comitetului. Sub îngrijirea şi cu fondurile acestui comitet , în toamna anului 1931 a început modernizarea localului care va deveni una din cladirile frumoase din oraş.[4]

Cel mai renumit dintre fraţii Dicescu, Profesorul Toma Dicescu se stinge din viaţă la data de 6 decembrie 1940 la Ramnicul Sărat.

Fotografii din colecţia Ilinca Nanoveanu, rudă a familiei Dicescu.


[1]http://chirac.wordpress.com/tag/stefan-dicescu/

[2]Alex. Oproescu, Scriitori buzoieni. Fişier istorico-literar, Buzău, 1980, pag. 23

[3]http://chirac.wordpress.com/2010/10/30/liceul-de-fete-de-pe-strada-erculesti/

[4]http://grscecrmsarat.licee.edu.ro/viewpage.php?page_id=12

Accesări: 1705

Pentru a comenta trebuie să vă logați