Umbra lui Carol I la Poiana Mărului

Un articol din cartea "PE PLAIURI RÂMNICENE" autor Marian Găloiu-2014

Zi de început de toamă cu atmosferă clară ca un glob de cristal peste străvechea vale a Râmnicului. Dealuri încă înverzite şi pomi plini de roade întâmpină luna septembrie a acestui an. Sub sclipirile razelor fierbinţi clipoceşte apa Râmnicului printre pietrele desprinse din malul stâncos. Pâlcuri de pini şi brazi umbresc şoseaua dând o răcoare binefăcătoare.

În faţa noastră s-a arătat deodată vechea aşezare „Între Râmnice”, Jitia de azi, învăluită în liniştea dimineţii. Totul pustiu în jur, oamenii fiind plecaţi la biserică în zi de sărbătoare sau odihnindu-şi oasele după atâtea zile de muncă. Apa clipocea uşor printre pietrele aşezate pentru a trece dincolo, fără a mai ocoli pe puntea aflată puţin în amonte. Am traversat Râmnicul prin vad, ca şi în urmă cu sute de ani, aşa cum şi regele Carol I a facut acest lucru în urmă cu aproape o sută cincizeci de ani, când a vizitat schitul Poiana Mărului.


mnp 4 20140214 1632459226Am căutat cu privirea urmele băilor ce odinioară făcea ca Jitia să fie căutată de suferinzii atinşi de diferite boli. Nimic nu mai aminteşte de ele. Doar poveştile celor bătrâni le mai menţin vii în amintirea unora dintre noi. Pentru noi nu mai existsă decât viitorul. Trecutul este uitat şi tot ce ţine de el, demolat fără milă. Şi totuşi, acest viitor pare mai sumbru ca niciodată. Probabil este viitorul pe care îl merităm după jumătate de secol de comunism şi încă două decenii şi ceva în care ne-am pierdut identitatea şi respectul faţă de tot ceea ce a fost înaintea noastră.

Am lăsat în urmă Ţigănia şi am pornit pe drumul pietruit ce duce la Bisoca. În dreapta, Pietrele Mâţei sugrumă cu stâncile spectaculoase albia Râmnicului, ca un baraj din vremurile când uriaşiii populau aceste meleaguri. Iarba, încă verde, precum şi nuanţa închisă a pădurilor de brad fac ca aceste locuri să pară de poveste.

Urcăm pe sub brazii seculari, din ce în ce mai puţini, martori incontestabili ai vremurilor pline de istorie a acestor locuri. Parcă se mai aud încă tropotele cailor turcilor ce la 1821 au urcat acest drum în urmărirea boierilor greci şi români ce încercau să se ascundă. Un act de trădare din partea lui Rumelioti şi turcii conduşi de Şamur au pus stăpânire pe schit şi apoi, conduşi de acelaşi Rumelioti au purces mai departe, pe potecile de munte spre schitul Găvanu unde mulţime de boieri au fost tăiaţi şi prădaţi de turci[1].

Au ars atunci chiliile de la schit, dar din fericire bisericile au scapat nevătămate. Probabil rugăciunile stareţului Rafail au fost de folos, iar turcii s-au grăbit să nu-i scape pe boieri spre Transilvania.

După aproximativ trei kilometri de mers pe prin ceea ce odinioară fusese un codru secular, acum doborât din ce în ce mai mult de topoarele nemiloase ale afaceriştilor de ocazie, schitul s-a arătat la capatul unei alei strajuite de brazi. Oare cum arătau aceste locuri în urmă cu o sută, două de ani? Probabil mai bine ca acum. Cu siguranţă schitul arăta mai bine la trecerea domnitorului Carol I prin aceste locuri.

Câţi din ziua de azi mai ştiu acest lucru? Câţi vizitatori n-au trecut pragul schitului fără să ştie că pe aici au trecut atâţia oameni mari? Cum spunea înteleptul Nae Verulescu , fost primar la Dumitreşti şi martor al trecerii domnitorului pe aici: „Nimeni de azi nu se mai interesează de urmele trecutului... El nu mai înseamnă nimic - şi totuşi, el este sucul vieţii.... şi îndrumătorul ei tainic...”.

mnp 17 20140214 1523912805

Acelaşi Nae ne povesteşte cu lux de amănunte toată această întâmplare ce a făcut cinste acestor meleaguri de poveste. Redau mai jos fără modificări şi adăugiri textul cules de un iubitor al văii şi anume Alexandru Zamfirescu, undeva la începutul perioadei interbelice.

Eram flăcăiandu... prin 1867, pe vară, se svonise în plaiul nostru, că Domnitorul va trece prin Poiana Mărului, venind din munţii Putnei... De-un an venise în ţară, - după Cuza- colinda munţii... A pornit lumea, ca la bâlciu...

Plaiul nostru, de aici din Dumitreştii de azi... cu o zi, două-nainte... în straie strălucitoare şi de sărbătoare... Trecuseră înainte călăraşi, din oraş, prefect şi alţi slujbaşi... Umpluserăm Jitia... Nu era lucru mare... pe atunci nu era lume multă ca astăzi... Noroc că era prin cuptor... am dormit pe pajişti, prin curţi şi prin livezi... sub stelele ceruluişi-n cântecul greierilor...

Două zile şi două nopţi am stat aşa, cu merinde aduse în dăsagi... Erami lacomi de dragul să vedem pe Domnitor... Seara şi noaptea, din Necule şi de pe Furul, de la stâni, cântau buciume şi s-aprindeau focuri... ziua , lumea furnica de colo până colo ... în aşteptare... Seara târziu, doi călăraşi aduseseră vestea, că a doua zi, va sosi Domnitorul... şi noaptea aceea întreagă , toată lumea n-a dormit... s-au aprins iarăşi focuri... lângă drumuri şi poteci,- şi cu lăutari, în chiote şi-n glume ,- am îmbrăţişat zorii trandafirii cu veselia noastră.

Din Necule până-n Jitia – din Jitia până-n Poiana Mărului- drumul şi poteca(căci atunci drumul se continua în potecă şi poteca în drum) erau mărginite de popor în straie de sărbătoare... Amândouă laturile păreau tivite de flori... aşa de variate în culori vii şi felurite erau veşmintele ţărăneşti... Fâneţele dădeau în floare ... Buchetele de mesteceni şi de arini punctau pajiştile largi... Şi când soarele era ca o suliţă pe cer, în frământarea tăcută a mulţimii o şuviţă subţire care se prelungea, ca un şirag de mărgeluşe, care se unduia, se întortochea, după cotitul rotund al potecilor, - cortegiul domnesc..

Aluneca încet spre vale- în pasul chibzuit al cailor de munte,- când şi când, un trompet de călăraşi, puncta câteva melodii de vestire ... şi-n coborârea , din ce în ce mai apropiată, firicelul de cortegiu se îngroşa şi se desluşea... De ambele laturi ale drumului se aruncau buchete de flori şi poporul striga „ura!... ura!” căci altceva nici nu îndrăznea , dar nici nu ştia să zică...

Eu eram la schit – la Poiana Mărului- şi la un moment perdeaua de pădure acoperise cortegiul, când el da să intre în Jitia... Lumea atunci în bună parte s-a năpustit de vale...de-asupra Ţigăniei de azi... şi a mers până-n marginea pădurii care stăpânea valea... şi la schit au rămas cei care statornici trebuiau să rămână pentru primire...

De-aici vedeam cortegiul întreg, colorat ca un şirag de mărgele, aci se strângea, apropiindu-se unii de alţii, aci se lungeau după mersul cailor... În urmă venea droaia sporită: poporul care tivise marginile trecerii, urma buluc, înghesuindu-se, îmbinându-se şi strigând mereu „ura”.

Toate clopotele mănăstirii umpleau văile şi pădurile cu vuietul lor prelung şi ţănând parcă văzduhul tot într-o dulce şi molcomă legănare...

În frunte se afla prefectul judeţului Putna, însoţit de doi călăraşicu trompete, apoi Măria Sa Regele, pe un cal bălan... suita, în număr de 20 persoane şi la urmă, patru rânduri de călăraşi.

 

Un surâs uşor era pe figura Suveranului, care privea neîncetat, cu mulţumire plină de emoţie şi cu o firească curiozitate. Din când în când ridica mâna la chipiu dând din cap, la pâlcurile de săteni care îl aclamau.

În cortegiu erau două fete mocance vrâncence foarte frumoase, călare, în strălucitoare straie, ţinând în braţe câte un paner cu merinde şi ouă fierte, pâine şi friptură rece.

Caii mergeau domol.Arşiţa verii-era în zile ale lui Cuptor, în 1867,- dogora.

Pe la ora unu, au intrat pe poarta schitului Poiana Mărului, unde în faţa mănăstirii, au fost întâmpinaţi cu pâine şi sare , de călugări, în frunte cu stareţul Calinic, bărbat impunător şi frumos.

Era în odăjdii preoţeşti, având în cap o mitră foarte bogată, pe care o dăruise schitului Ţarul Rusiei.El avea desfăcută barba lui, lungă de un metru şi pe care întotdeauna o ţinea împletită şi băgată în sânul rasei, având lăsată afara numai o mică parte a ei. Înfăţişarea lui a împresionat şi a încântat pe Domnitor

La această întâmplare erau de faţă şi Trăsnea prefectul judeţului Râmnicu Sărat, Iorgu Verulescu subprefectul plaiului, Simion Ţuţui primarul comunei Jitia, şi Micu Stavăr primarul comunei Bisoca, precum şi mocani şi mocance, înstăriţi, din partea locului.

Cum era târziu, după puţină vreme s-a servit masa sub un umbrar mare de brad, ridicat în mijlocul curţii schitului. Acest umbrar era astfel clădit, că intrarea lui era în aceeaşi linie cu intrarea în curtea schitului şi de la poartă se vedea, sub umbrar, portretul domnitorului, împodobit cu flori şi cu crenguţe de brad.

La masă, Domnitorul avea la dreapta pe Simion Ţuţui primarul Jitiei, iar la stânga, pe micu Stavăr primarul Bisocii. Meseni mai erau şi Ion C. Brătianu, prim-ministru şi doctorul Carol Davila. Masa a fost servită de Carol Sarini, fecior de casa la bătrâna Stăvăroaia...

Noaptea, Domnitorul şi suita, trebuiau să doarmă în schit unde se făcuseră toate pregătirile, dar pe la orele 4 s-a poruncit pregătirea cailor şi cu toţii au plecat, prin Bisoca, Săruleşti, spre Buzău, unde au ajuns la ora două noaptea.”

Citind aceste lucruri parcă te întorci în timp fără să vrei şi trăieşti aievea acele clipe ce merită să intre în neuitare. Nimic din ziua de azi nu ne mai aminteşte de acele vremuri. Din Necule până pe Furu nu se mai aud buciume, nu se mai aprind focuri şi nimeni nu mai strigă „ura”. A dispărut şi portul popular precum şi spiritul acela de respect şi patriotism. Aceste locuri şi-au trăit perioada de glorie şi acum sunt condamnate la uitare. Poiana Mărului este doar un schit şi atât. Dacă ar putea vorbi brazii, dacă ar putea povesti stâncile câte s-au petrecut aici, poate şi noi oamenii din ziua de azi am deveni mai sensibili. Poate...

Biserica veche, zis rusească, cu hramul ”Nașterea Maicii Domnului” se înalţă încă mândră, puţin în paragină sub trecerea timpului. Cealaltă, cea mare, având hramul ”Duminica Tuturor Sfinților”,se ridică în mijlocul poienii, neclintită de peste două secole. Pictura exterioară, deteriorată de trecerea vremii, abia se mai distinge. Un mormânt vechi, cu o cruce de piatră pe care nu se mai descifrează nimic tronează singur în spatele bisericii mari. Nu se mai ştie cine este îngropat aici. După cruce şi locul ales este posibil să fie vorba despre un stareţ. Poate chiar Vasilie cel mare, întemeietorul schitului.

În stânga, cum intri în curte, câteva chilii vechi dau o notă rustică locului. În acceaşi zi aveam să aflu de la Maica Stareţă că una dintre ele era căsuţa lui Alexandru Vlahuţă. Aici trăgea în desele-i peregrinări pe Vale alături de Delavrancea şi Alexandru Zamfirescu. Aici îşi găsea liniştea sufletească, în acest loc plin de Har Dumnezeiesc, un Athos al neamului românesc.

Pe stâlpii şi grinzile vechii clopotniţe, zeci de nume încrustate în lemnul tare stau martore trecerii timpului. Am căutat cu privirea nume mari din trecutul nostru, dar spre regretul meu n-am găsit. Totuşi, câteva nume amintesc de marile familii ce au trăit pe valea Râmnicului în urmă cu un veac.

Aici, în clopotniţă, conu Alecu l-a surprins pe Delavrancea prin obiectivul aparatului de fotografiat. Fotografia a fost publicată de Octavian Moşescu în Călăuză prin anii30 ai secolului trecut. Originalul cine ştie pe unde rătăceşte, dacă mai există.

poianamarului

Priveşti spre clopotniţă şi parcă, de acolo de sus, Delavrancea, cu părul vâlvoi şi mustăţile-i impunătoare, se uită lung în zare spre vremurile vitrege ce vor fi venit după dânsul. Nimeni acum nu mai poposeşte aici să dea locului sfânt atâta valoare culturală ca în acele vremi demult trecute.

Păşeam atent pe pământul plin de istorie, încercând să văd dincolo de prezent. Frânturi de imagini treceau prin faţa ochilor dispărând ca un ecou în hăţişurile codrilor ce ascund atâtea secrete.

Undeva pe aici se afla cu multe sute de ani în urmă, prin secolul XV, un măr scorburos. În fiecare seară, ciobanii ce-şi păşteau oile prin aceste poiene vedeau o lumină în scorbură. Nimeni n-a îndrăznit să caute, nici măcar la lumina zilei.

Mai târziu, trecând pe cărare un călugăr, a descoperit acolo o icoană înfățișând-o pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe. Icoana avea înscripționat anul în care a fost pictată, respectiv 6618 =1110 . Legenda spune că această întâmplare a fost punctul de plecare pentru construirea unui schit aici.

Din documente aflăm că Schitul Poiana Mărului își are începuturile în anul 1730, în timpul Cuviosului Stareț Vasile, care anterior fusese stareț la Schitul Dălhăuți din ținutul Putnei. Acesta a întemeiat noul schit de la Poiana Mărului și apoi a trăit aici tot restul vieții, respectiv până în 25 aprilie 1767 când a trecut la cele veşnice. Pe locul schitului ar fi existat altul cu mult mai vechi dar începuturile acestui așezământ monahal nu pot fi exact determinate, întrucât nu se cunoaște încă un document scris care să ateste cu siguranță data înființării acestuia, cu atât mai mult cu cât prima biserică construită aici a ars complet împreună cu toate anexele în incendiul din 14 aprilie 1771[2].

Despre incendiu se spune că o incursiune a turcilor în zonă ar fi fost cauza, ştiindu-se în acele timpuri că pe Valea Râmnicului se extrăgea aur şi argint de către localnici.

E linişte în jur. Linişte şi simplitate Doar clopotele bat din când în când făcând să răsune codrii până în vale la apa Râmnicului. Comunitatea de maici de aici este mică. Le poti numara pe degetele de la mâini, spre deosebire de secolul al XIX-lea când aici vieţuiau şi peste 100 de călugări.

În anul 1893 aşezământul este desfiinţat din lipsă de personal ca să se reînfiinţeze în anul 1938 ca schit de călugăriţe. În perioada comunistă schitul este desfiinţat iar, ca să renască după anul 1989, dar fără a deveni acel centru spiritual deosebit care a fost cândva.

Despre schitul Poiana Mărului s-a scris şi se vor mai scrie multe. Cercetătorii vieţii Sfântului Paisie de la Neamţ vor descoperi că acesta la avut ca duhovnic pe Stareţul Vasilie de la Poiana Mărului şi că a trăit aici o perioadă.

Mai jos redăm un fragment din Chrisovul Domnitorului Ioan Caragea către schit de la începutul anului 1813:

Chrisovul schitului Poiana Mărului din sud. Slam-Rîmnic

Ne-am adeverit, adecă: acest sfînt schit să fie nesupărat şi nesupus undeva, slobod şi stavropighion, şi nici decum să nu se supere de către Părintii Episcopi ce dupa vremi vor fi, nici de către alte obraze, cu vre-o schimbare de egumen, a intra om strain între el spre resvrătire, nici cu vre-o înstrăinare a ceva din cele afierosite schitului, macar cu orice din rînduiala schitului dupa canonele cele pravilnicesci ce le au de la staritii lor…..   si am întarit Dornnia Mea atat legătura si asezământul ce are sf. schit, cât şi tote milele ce se cuprinde mai sus, ca să i se păzescă pe deplin şi nestrămutat.  

                                                                             1813 Ianuarie 13[3].

În anul 1841, Cezar Boliac, după cum are să scrie Ion Ghica (în „Amintiri despre Gr. Alexandrescu” din „Scrisori către V. Alecsandri”, n.a.) - „mai norocit, e trimis să respire aer curat de munte la Poiana Mărului, unde un cucernic călugăr îi citeşte în toate dimineţile moliftele sfântului Vasile[4].

De aici va trimite epistola „La maior Voinescu II”, profund marcată de un gigantesc al propriei persoane, ce se alătură unei întregi coloane de martiri ai lirei şi gestului sfidător, sfârşiţi, de multe ori, în mizerie.

Modest şi nu prea, îşi justifică stufosul preambul, prin comunicarea pedepsei sale politice şi a ambientului natural şi moral în care îşi duce canonul: Prea lungii astă scrisoare. Vrând să-ţi spun ce am păţit/ Din cauza ciocoimii; vrând să-ţi spun că-s surghiunit/ În Camceatka României, într-o hoardă d-otentoţi,/ Într-o capişte druidă, unde cer să vezi nu poţi,/ Ş-unde Teutates s-aude prin copaci bătrâni zbierând,/ Primind ritul cel de groază de la eremiţi turbând,/ Unde oameni pitagorici zac pe tabernaculi beţi, / Unde şoimul şi vulturul

se scaldă vara în nămeţi .

Scriitorul buzoian Dumitru Ion Dincă, ce i-a refăcut itinerariul spunea: Se vede că exilul din zona Râmnicului Sărat nu atât că l-a marcat pe Bolliac, cât i-a alimentat „orgoliul” de martir al neamului. Supralicitează după cum crede de cuviinţă şi după...necesităţi. Când nouă luni, când şapte (durata surghiunului, n.a.). Important este că după momentul Poiana Mărului spiritul de dreptate răbufneşte în el vijelios[5].

Tot aici, la Poiana Mărului s-a inspirit şi pentru poezia “Schitul” din care redau câteva versuri: Nimic nu îi conduce

spre templul înegrit,/ Nimic decât o lampă ce parcă licurează/ În fundul monastirii, precum ne luminează/ O rază de speranţă când sufletu-i mâhnit.

Printr-o scrisoare trimisă domnitorului Grigore Ghica, Boliac işi cere iertare - Împins de demonul scrisului, am greşit şi eu şi mă rog să mă iertaţi - de unde ar rezulta că ceva din moliftele Sf. Vasile şi-au făcut efectul asupra tânărului scriitor.

Clopotul cel mare îşi trimite glasul printre brazii seculari, iar ecoul atâtor zeci de voci ale culturii române se pierde undeva în pâraiele neumblate ale Văii Râmnicului. Priveşti în trecut şi nu-ţi vine să crezi că aici, în faţa ta, Regele Carol I a stat la masă, lăsându-şi doar amintirea scrisă într-un caiet prăfuit. Vremurile s-au schimbat şi azi, puţină lume ar mai privi în urmă, mulţi dintre cei ce vizitează zona necunoscându-i nici pe departe trecutul.

Despre izvorul cu apă minerală din marginea poienii nu mai ştie nimeni. La începutul secolului XX, apele minerale din zona Jitia – Poiana Mărului au făcut obiectul unui studiu de către Institutul de Chimie din Iaşi[6]

Concluziile analizelor sunt clare şi ar trebui studiate de cei cu putere de decizie din ziua de azi, când aceste bogăţii sunt date uitării.

On voit, de ce qui precede, que les eaux minerales de Jitia et de Poiana-Marului appartienent au groupe des eaux chlorurées sodiques sulfureuses, avec brome et iode. La presence du sulfate de calcium en grande quantite est expliquee par la nature du terrain riche en gypse d'ou jaillissent ces sources.

On peut recommander ces eaux sous forme de bains, dans les affections ou ii y a besoin d'une grande quantite de chlorure de sodium, c'est-a-dire dans les affections scrofulo-tuberculeuses sur tout chez les enfants, ainsi que dans la siphylis grave.

De meme par la presence de l'hydrogene sulfuré ces eaux peuvent etre employees contre le rhumatisme chronique, les affections du systeme nerveux, les irritations chroniques des muqueuses nasales, de la trachee, des bronches etc .

Cândva erau exploatate şi oamenii mai veneau aici la recomandarea medicilor, dar azi nici macar locul unde au fost nu se mai cunoaşte. Ignoranţa, indolenţa sau ambele la un loc şi-au făcut simţite prezenţa în cei cincizeci de ani de comunism, dar mai ales în aşa-zis-a democraţie originală cu care se mândresc conducătorii noştri de azi.

Într-un târziu, am pornit agale pe aleea străjuită de brazi, lăsând în urmă o lume fascinantă, încărcată cu atâtea întâmplări câte nu vom putea noi povesti vreodată. Iar codrii verzi vor rămâne pe mai departe aceiaşi martori muţi la cele ce vor veni, fără să poată face ceva, cântându-şi ofurile în adierea vântului de început de toamnă.

 mnp 10 20140214 1065671756


[1] Catrastofa întemplată boiărilor în muntele Găvanul- Alessandru Pelimon, Bucuresci, 1864

[2]Mănăstirea Poiana Mărului [Bisoca] - istorie și spiritualitate buzoiană. http://amfostacolo.ro

[3]Domnia lui Ioan Caragea- Biserica română de V.A. Urechia- Analele Academiei Române -MEMORIILE SECŢIUNEI ISTORICE

[4] Strajer în calea furtunii-Anul V, nr. 9, iunie 2011

[5]Idem 12

[6] L’analyse des eaux minerales chlorurees sodiques sulfureuses de Jitia et Poiana Mărului du district Râmnicu Sărat -1900- V.C. Buciureanu

Accesări: 1747

Pentru a comenta trebuie să vă logați