Aristide Demetriad

Aristide Demetriad este una dintre figurile foarte cunoscute ce au plecat de pe plaiurile Dumitreştilor la sfârşitul veacului al nouăsprezecelea pentru a se înălţa pe culmile celebrităţii.

A văzut lumina zilei la data 10 iulie 1872. Sunt mulţi cei care îl revendică pe marele artist, dar el ne aparţine nouă, dumitreştenilor, fiind născut aici, pe aceste frumoase meleaguri[1] şi nu în altă parte după cum încearcă unii să acrediteze ideea[2].

În primul deceniu al secolului trecut tatăl său, Arhile Demetriade, locuia în casa de peste drum de actualul Cămin Cultural şi tot aici, Demetriad venea ori de câte ori avea ocazia pentru a-şi aminti de anii fericiţi ai copilăriei.

Victor Eftimiu scria despre talentatul tragedian: „Demetriad l-a smuls pe Hamlet din fundul sufletului şi al conştiinţei; din nervii, din sângele, din toate lacrimile sale neplânse”[3].

Principalele sale roluri interpretate au fost: Romeo (1899), Ovidiu (1901), Despot Vodă (1905), Vlaicu Vodă (1907) sau Iuliu Cezar.

În anul 1911 pune în scenă filmul „Înşir’te Mărgărite” alături de Iancu Brezeanu, film în care joacă rolul lui Făt-Frumos. Astăzi, din film nu se mai păstrează decât câteva fotograme şi o pagină de decupaj regizoral a lui Aristide Demetriad.

În anul 1912, regizează filmul „Independenţa României” în care joacă alături de Grigore Brezeanu, Constantin Nottara, Maria

Filotti, Aristizza Romanescu, Elvira Popescu şi alţii. Un an mai târziu regizează filmul „Oţelul răzbună” în care jocă alături de Petru Bulandra şi Vasile Romano. Cu privire la aces film, Mihail Sorbul declara pentru revista Rampa” următoarele: Am simţit marea mulţumire că se pot face filme bune româneşti şi se pot face chiar cu puţine sforţări. «Oţelul răzbună» e o dovadă frumoasă. Artiştii, cât se poate de expresivi, îndeplinesc cu succes cerinţele acţiunii cinematografice. Filmul acesta, cel mai reuşit film românesc, e un imbold serios şi, mai ales, e reînvierea multor nădejdi aproape pierdute...".

Alt dumitreştean, George Al. Tătulescu, scria la 20 aprilie 1923 cateva rânduri despre marele tragedian cu ocazia venirii acestuia la Dumitreşti, locul copilăriei sale.

Un oaspete 

Sărbătorile Paştilor au fost înnecate într-un val de zăpadă, de ploaie şi de frig… destul ca să producă o apăsare asupra sufletelor peste care domneşte amintirea şi obişnuinţa unei sărbători de primăvară cu ramuri verzi, cu flori albe, cu soare,… cu un parfum patriarhal. Dar, « puterea lui Dumnezeu este mare »… şi-n două zile totul capătă un nou aspect : soare mult… cârduri de cocori în unghiu, cu cântecul lor ce-ţi povesteşte de alte zări îndepărtate şi, în sfârşit, rândunelele. În ciripiri dese şi vioaie ca şi zborul lor, ele îţi spun în sclipirea razelor de soare că primăvara a sosit !

aristid

…Un oaspete ! ca şi rândunica de acum un an, care vine să-şi vadă cuibul în care s-a născut, aşa vine şi el . De două zile, în fundul văilor noastre de munte, s-a ascuns marele artist dramatic Aristide Demetriad.

Un prilej fericit ni-l aduce… În trapul puternic al cailor se apropie de plaiurile noastre. Amintiri depărtate fac să-i vibreze sufletul său fin… . odinioară, un copil, cu ochi adânci, blânzi şi expresivi, alerga pe dealurile smălţuite cu flori ale Poieniţei, sau cuprins de un dor de neînţeles, îşi adâncea ochii în nesfârşitul zărilor albastre… pădurea îşi şoptea aceeaşi eternă şi tainică poveste… şi sufletul lui îmbătat de vrajă şi uitare , mesteca cine ştie ce gânduri… Copil de şcoală, popa Toma e cel ce-l îndrumează în minunata ştiinţă a slovelor- vacanţele de la gimnaziu şi le petrece tot aici… anii trec şi copilandrul devine flăcău şi flăcăul pleacă…

În jurul unei mese comune, dumitreştenii salută în cuvinte izvorâte din suflet pe marele fiu al plaiurilor noastre. E ovaţionat. Mişcat, se ridică… « Sunt peste treizeci de ani de când vocaţia a făcut să mă îndepărtez de aceste locuri, pe care mi-am petrecut frumoasele zile ale copilăriei. De atunci n-am lăsat să-mi scape niciun prilej de a veni în mijlocul d-voastră. V-am apreciat întotdeauna dragostea ce o nutriţi pentru mine şi am învăţat să vă iubesc atât de mult !... »

Cu ochii umezi,- plânge cu lacrimi adevărate marele artist,- înduioşând pe toţi cei din jur, gându-i aleargă fără voie la Peer Gint al lui Ibsen… Iar şirul amintirilor curge, şi cu ele sufletele noastre, străbătute de fluidul ce izvorăşte din vocea plină de melancolie a maestrului, se înduioşează şi mai mult. E acelaşi glas care ne amuţeşte raţiunea , stând cu ochii ficşi la rampă din fundul unui stal, e glasul lui Hamlet, al doctorului Tokeramo, ori al lui Ruy-Blas… Şi când cortina se lasă , te intrebi : cine a fost pe scenă, doctorul Tokeramo sau Demetriad ? A fost Tokeramo şi totuşi… a fost Demetriad.

Durerea nu-şi găseşte o expresie mai puternică decât aceea pe care i-o dă el … Privirea-i pluteşte fără ţintă,- atâtor eroi le-a dat viaţă dintr-a lui ,- arta-i universală ca şi Dumnezeu, şi totuşi marele Demetriad vine la Dumitreştii copilăriei ; poate că în sufletu-i s-a răsfrânt o părticică măcar din pitorescul plaiurilor noastre, din adâncimea văilor de aici, din nostalgia ce ţi-o inspiră întreg ţinutul, - se simte ROMÂN !

În anul 1930, Aristide Demetriad se stinge din viaţă lăsând în urma sa un gol, cinematografia pierzând pe unul din pionierii săi de seamă.

Astăzi, o străduţă din Bucureşti îi poartă numele, dar câţi vor mai fi ştiind cine a fost şi mai ales cine va mai fi ştiind că acest mare actor a fost atât de legat sufleteşte de Dumitreştii copilăriei şi adolescenţei sale?[4]

 


[1]O. Moşescu – Râmnicul Sărat, 1931, pag. 85.

[2]www.enciclopediaromaniei.ro acreditează ideea că s-a născut la Valea Raţei, (fost sat component al plăşii Dumitreşti-n.a.).

[3]Giurcă Nicolae – Monografia Comunei Dumitresti pag.187

[4]Giurcă Nicolae – Monografia Comunei Dumitresti, pag.188

Accesări: 1403

Pentru a comenta trebuie să vă logați