Un scriitor la Dumitreşti - G. M. Vlădescu

 

George-Vladescu Puţini ştiu că, în clădirea unde funcţionează azi Dispensarul Uman, cândva a locuit scriitorul George Mihail Vlădescu. Soţia acestuia, Eugenia Vlădescu, a funcţionat ca judecătoare la Judecătoria din Dumitreşti la sfârşitul perioadei interbelice fiind îndrăgostită de peisajul de pe Valea Râmnicului după cum avea sa declare însuşi scriitorul. Era cu mult mai tânără decât el, probabil fusese impresionată de numele lui şi de comportamentul său manierat şi civilizat[1].

G. M. Vlădescu s-a născut la 2 martie 1885 în comuna Coteşti, judeţul Râmnicu Sărat pe atunci, şi s-a stins din viaţă la 29 martie 1952, la Dumitreşti, mormântul scriitorului aflându-se la cimitirul Bisericii Sf. Dumitru, neîngrijit şi neştiut de nimeni.

Este fiul Elenei (născută Fleva) şi al lui Mihai Vlădescu, funcţionar.

Studiile secundare le face la Focşani şi la Bacău, oraş în care mulţi ani a locuit.

Scriitor de o remarcabilă sensibilitate afectivă, G.M. Vlădescu reprezintă pentru generaţiile actuale doar exemplul unui prozator modest şi sârguincios, norocos în destinul său literar[2].

G.M. Vlădescu a debutat în 1910 la Convorbiri Critice, revista condusă de Mihail Dragomirescu, şi a devenit apoi colaborator apropiat al mai tuturor revistelor literare de prestigiu între care Convorbiri Literare, Ramuri, Căminul Nostru, Gândul Nostru.

G. M. Vlădescu a durat o operă inegală ca valoare literară, dar neîndoios apropiată de marele public al păturilor de jos care se regăsea aici, cu aspiraţiile, cu frământările, cu propria viaţă.

În opera literară a lui GM Vladescu provincia îşi trăia molcom şi searbăd zilele pline de dezamăgiri sau revolte înăbuşite. Scriitorul era un antimilitarist convins[3].

Putea fi caracterizat ca fiind o fire retrasă, sceptică şi indiferentă la tot ce se petrecea în jur. Evita cafenelele literare şi întâlnirile cu confraţii, dar totuşi se arăta dornic de prieteni, pe care îi cucerea prin sinceritatea cu care îi întâmpina.

Înalt şi slab, cu umerii laţi, totuşi, cu o figură suferindă şi inexpresivă, deschis întotdeauna la o confesiune, devenea simpatic şi interesant.

Publica rar şi numai atunci când harul scrisului dobora stăvilarele îndoielii.

Dintre operele scrise de G. M. Vlădescu se pot enumera urmatoarele:

- Lacrimi adevărate – 1915

- Tăcere – 1922

- Plecarea Magdalenei – 1936

- Rango, prietenul oamenilor – 1942

- Menuetul – 1933 – opera încununată de Societatea Scriitorilor Români cu cea mai înaltă distincţie a sa.

- Moartea fratelui meu – 1934 – Operă ce obţine sufragiile juriului parizian FEMINA”.

Două întâmplări avându-l protagonist pe G.M. Vlădescu sunt povestite de Nicolae Giurcă, studentul de atunci, profesorul de mai târziu.

Prin anii 47-48 mergeau împreună pe stradă când, prin dreptul unui han, s-au întâlnit cu unul Gulie de la securitatea judeţului, înalt dar prost ca noaptea. Tînăr fiind şi cu frică de securitate, Giurcă i-a dat bună ziua securistului, în timp ce Vlădescu nu a schiţat decât un gest de lehamite. După ce securistul a trecut, a zis: Mă! Bestia asta aşteaptă să-i dau eu bună ziua? S-aştepte până io-i da eu bună ziua[4]”.

Altă întâmplare are loc câţiva ani mai târziu când domnul Giurcă era student la filologie la Bucureşti. Trecând prin faţa judecătoriei, este chemat de Vlădescu care şedea cu coatele pe poartă şi întrebat: Ce mai zic, mă, aştia despre scriitorii noştri din trecut? Îi fac pe toţi personalităţi de stânga, luptători pentru pace şi popor? Şi despre răscoala din 1907 ? Ei ştiu că ţăranii de acuma sunt mai flămânzi decât cei din 1907? ”.

În Vitralii - Oaspeţi de altădată, Octavian Moşescu descrie o întâlnire cu G. M. Vlădescu, întâlnire petrecută chiar pe plaiuri Dumitreştene şi despre care foarte puţini au cunoştinţă.

« Când am sosit la Dumitreşti , ne-am înţeles să ne întâlnim după-amiază la hanul cu cerdacul adumbrit de un frunziş verde-roşcat, din centrul satului. Acolo, la o masă, având în faţa noastră desfăşurate, în seninul zilei, culmile de brădet, G. M. Vlădescu, atras de priveliştile plaiului, nu se putu reţine să nu-mi istorisească subiectul unei nuvele pe care vroia s-o scrie, situând acţiunea dramatică într-un sat din apropiere.

După cum îmi amintesc, era vorba de un mutilat de război, întors în sat, unde îşi găsise logodnica aşteptându-l credincioasă şi dornică să infiripe cu el un cămin fericit. El însă - o epavă a frontului- renunţă la acest vis, la frumoasa Măriuca, şi după ce omoară pe jandarmul care vroia s-o ia în căsătorie, părăseşte pentru totdeauna satul. După câteva zile este găsit înecat în lacul de la Necule.

Spre seară am coborât pe drumul care ducea de-a lungul satului. În asfinţitul acela de soare, risipit în pulbere aurie pe Valea Râmnicului am pătruns în ţintirimul de sub pâlcurile de brazi. O tăcere stranie ne învăluia pe amândoi. Scriitorul de lângă mine – parcă îngândurat de negre presimţiri- se aşeză pe o bancă lăturalnică, ascultând înfiorat fâlfâirea zborului de păsări, care îşi căutau odihnă prin ramurile copacilor.

Târziu, când ne-am ridicat de pe bancă, G. M. Vlădescu părea absent la tot ce se întâmpa în jurul nostru. Ne-am despărţit fără să ne mai dăm întâlnire , deşi ştia că rămân câteva zile oaspetele poetului Matei Elian.

După un an - în cimitirul de lângă vadul apei - mai mulţi prieteni din oraş au condus pe drumul fără întoarcere pe autorul Cântecului lebedei. »

Azi, puţini sunt cei ce ştiu că în clădirea de peste drum de liceu, cândva, pesonaje literare luau naştere sub talentatul condei al celui ce-şi doarme somnul de veci în cimitirul de lângă vadul apei, umbrit de brazi altădată.

Care este mormântul scriitorului este greu de aflat, azi nemaiexistând macar o cruce care să ne amintească de el pentru a-i cinsti memoria aşa cum se cuvine.

 


[1]Interviu cu Nicolae Giurcă, noiembrie 2010

[2]Constantin Cubleşan în Cuvânt Înainte la romanul Menuetul de G. M. Vlădescu, Editura minerva 1972

[3] Octavian Moşescu- Vitralii 1971

[4]Interviu cu Nicolae Giurca, noiembrie 2010

 

Accesări: 1344

Pentru a comenta trebuie să vă logați